VÂNĂTORII DE FLUTURI 2

Nu sunt într-o perioadă creativo-analitică foarte favorabilă, ba chiar cred că mă aflu într-o criză de formă, ca să mă exprim în termeni din lumea sportului, dar tocmai de aceea, pentru a-mi diminua tentaţia de a rătăci printre cuvinte, lăsând în urmă impresia certitudinii acolo unde nu e decât bâjbâială tipic umană, voi încerca să exprim câteva păreri inocente vizavi de înfiorătoarea poezie.

Mi-am imaginat-o întotdeauna ca pe un labirint iar proza ca pe un castel. Teatrul mi s-a părut podul de trecere de la unul spre celălalt. Paradoxal, viaţa noastră se desfăşoară pe pod. Acolo ne place, în văzul tuturor, fie că suntem nevoiţi ori ne dorim, pur şi simplu, să fim acolo. Dar, de-acolo, ne putem refugia, temporar, de-o parte sau de alta şi, oriîncotro am lua-o, avem întotdeauna de câştigat. Castelul poate fi un spaţiu al grandorii, al răcelii dar şi al orgoliului, al imposturii. Labirintul, pe de altă parte, e un loc al pierderii şi căutării, al dispersiei ori al reducerii la esenţe, al oniricului ori al cotidianului frust dar şi al găsirii şi regăsirii. Spaima de a nu ajunge la capăt e anulată de speranţa unei şanse noi. Lectura poeziei, dacă perseverezi şi ai răbdare, îţi provoacă astfel de stări. Şi, un vers deosebit, e o portiţă în labirint. Aş vrea să încep cu una dintre poeziile mele preferate CEA FĂRĂ DE UMBRĂ de Vasile Voiculescu:

Se măsurau virtuţile... -ntr-o joacă,
Cu umbrele ce aruncau sub soare:
Aceea-i cea mai sfântă şi mai mare
Care mai lungă umbră o să facă.

Era o dulce luptă făr' de preget,
Dădeau cu pasul larg peste nisip...
Una striga că le-a-ntrecut cu-n deget
Şi-o-ncununară în anume chip.

Iubirea sta deoparte şi privea
Hârjoana lor cuminte de-a regina...
Şi cât de tare o bătea lumina,
Ea niciun fel de umbră nu făcea.

Restul e tăcere ...