BALADA CREDINŢEI RISIPITE

An peste an ne lepădăm viaţa

pe-abruptul mal din care roade timpul,

nepăsători că ne-oglindeşte chipul

purtărilor ce vămuiesc răsplata

pe care, obsesiv, o tot visăm

şi pentru care, rând pe rând, jertfim

speranţe şi plăceri, fără să ştim

de-n mâlul lor nu, oare, eşuăm

căci se citeşte filă după filă

trecutul, ca o carte ponosită,

în care zace, zilnic risipită,

credinţa, între egoism şi milă.

A.P.R.D. ( Agenţia pentru relaţia cu Divinitatea )

Oricine poate avea o relaţie cu Dumnezeu, inclusiv un popă. Dar este exclus ca toţi popii să fie în relaţie cu divinitatea. Şi-atunci, de unde ştim că, alegându-ne un duhovnic, l-am ales pe cel potrivit? Oricum, el este un intermediar dincolo de care nu putem vedea şi, în loc să ne încredinţăm sufletul direct lui Dumnezeu, ni-l încredinţăm unui posibil impostor sau, mai rău, unuia ce-l slujeşte pe Necuratul. N-am înţeles niciodată de ce oamenii au simţit nevoia de a avea mereu intermediari, dar cred că, dacă la început era ignoranţa, cauza de astăzi este criza de timp. Vedem cu toţii, nu-i aşa?, de cât timp are nevoie un slujitor al lui Dumnezeu, care munceşte, cu publicul, doar câteva ore pe săptămână, tocmai pentru a putea stabili relaţia cu El şi, nici în această situaţie, cei mai mulţi nu reuşesc. Noi, ceilalţi, avem vreme pentru toate dar nu pentru ceea ce este mai important, pregătirea pentru întâlnirea finală. Dacă pentru a cumpăra o casă folosesc un agent, de ce n-aş folosi unul, adică un popă,  şi pentru a-mi cumpăra credinţa, plătind cu orice ( contribuţie, donaţii, prezenţa la slujbă, spovedanii, etc. ), dar nu cu ceea ce trebuie, adică timp dedicat îndelung şi exclusiv ( = viaţă ). De unde ştiu că, prin intermediar, nu se produc distorsiuni ale mesajului ? Cum pot să am încredere totală într-un individ care are de învăţat, pentru întreg ritualul bisericesc, vreo două-trei cărţi şi nici pe acelea nu reuşeşte să le memoreze, până la bătrâneţe?

Dar, pentru o ţară în care instituţia cea mai respectată rămâne decât ( sic! ) biserica ( un spaţiu atât de îngust şi limitat oricât de mulţi indivizi ar cuprinde, deservit de preoţime, o masă eterogenă de agenţi ), universul nemărginit al lui Dumnezeu pare ostil şi fără de rost.

URARE DE SĂRBĂTORI

Sofisticaţi ori parveniţi, fără de rost

uităm prea des de unde am plecat,

că lumea, dacă n-ar fi existat,

fiinţe pure, şi-astăzi, am fi fost.

Ce trebuia să ne unească ne-a stricat,

ieşirea printre ceilalţi naşte ura...

Chiar îngerii, ce ne păzesc făptura,

cu ceilalţi îngeri zi de zi se bat.

E vremea să întoarcem iar privirea

spre ceilalţi ca şi când ar fi spre noi

şi gestul simplu să devină-altoi

în bradul de Crăciun, iar fericirea

că s-a născut Isus, să fie piatra,

nu cea pe care-o aruncăm pe rând

ci temelia fiecărui gând

menit IUBIRII să-i clădească vatra !

       Într-o lume în care diferenţa dintre vorbe şi fapte este tot mai mare, vă doresc să vă adresaţi celorlalţi şi să vă purtaţi faţă de ei aşa cum aţi vrea s-o facă ei faţă de voi. Mi se pare atât de simplu şi firesc.

        Sărbători fericite ! La mulţi ani !

BALADA FAPTELOR FĂRĂ DE RĂSPLATĂ

Azi, fiecare clipă trăită e-o minciună

ce gârboveşte zilnic, apăsător, fiinţa

ca să ucidă-n faşă, definitiv, credinţa

că-n vremea rea, e-ascunsă vremea bună.

Trădăm orice, aproape cu nevinovăţie,

fie atins cu vorba, fie rănit cu fapta

dar inocenţi, ne aşteptăm răsplata

scadentă şi-amânată, de-acuma, sine die.

ONOAREA / OROAREA MILITARĂ

Armata, în mintea românului e legată, azi, de două imagini: a Cupei campionilor ( Steaua ) şi a adolescentului care devine bărbat ( prin serviciul militar ). Ambele sunt întreţinute mai mult de legende decât de fapte contemporane şi profită din plin de orgoliul nemăsurat al cetăţeanului comun care se imaginează ca masă de oameni, ca personaj colectiv, zmeul-zmeilor. Individual se simte neajutorat, un fel de nimicul-nimicului. Şi totul ni se trage, probabil, de la imginile colectiviste ale societăţii comuniste cu clase conducătoare şi pături acoperitoare, grefate pe umilinţele îndurate de oamenii de onoare ai ţării prin închisorile comuniste.

Armata este, în general, percepută nu numai ca scut împotriva duşmanilor nemiloşi ci şi ca mediul educaţional cel mai eficient şi respectat, cel care îţi transformă copilul în bărbat pregătit pentru toate relele din viaţă ( nu mă pot gândi la ce volum ar fi corul bocitoarelor care interpretează azi melodiile funerare ale distrugerii personalităţii plozilor hiperactivi (???) ori total needucaţi (!!!), adică fără cei n ani de-acasă, ce nu sunt lăsaţi să vorbească, să se plimbe prin clasă şi să-i deranjeze, cum vor şi când vor ei, pe ceilalţi, majoritarii, care, nu se ştie cum, – probabil una dintre marile enigme contemporane – sunt, totuşi, educaţi, dacă aceste progenituri ar fi obligate să facă armata de altădată ).

O astfel de imagine a armatei nu putea fi decât recompensată pe măsură. Aşadar, nu cei din educaţie care se chinuie vreme de 10-12 ani să-i ofere copilului alternative şi, implicit, alegeri, direcţii, izbândă, merită răsplătiţi ci aceia care îţi umileau, vreme de vreun an şi patru luni, băiatul. Ei sunt cei care trebuie să fie pensionaţi la 45 de ani şi să ia pensii speciale. Aş fi de acord dacă favorurile ar fi o răsplată a meritelor ( număr şi ore de aplicaţii, misiuni deosebite, război ), dar să-i recompensezi pe birocraţi, este o formă de dispreţ total pentru merit şi valoare. De fapt, un astfel de comportament ilustrativ pentru somnul raţiunii, a născut şi monştrii, din rândul acestor specimene, care mai apar în spaţiul public şi politic. Orientarea lor este, permanent, spre foloase personale şi de grup, în ciuda declaraţiilor triumfaliste de genul celor cunoscute de la trădările permanente ale aliaţilor, de-a lungul vremii: pentru stabilitatea ţării, pentru pace socială, pentru binele naţiunii, pentru..., pentru..., etc.

Din păcate, am rămas ancoraţi în lumea marilor voievozi şi a faptelor acestora, uitând că, de fapt, ei au fost mari datorită sacrificiului oamenilor de rând care formau oştirile şi care, ca şi acum, erau anonimii din piedestal ce se alegeau cu nevastă văduvă, copii orfani, părinţi distruşi. Dar nu despre ei vorbeau cărţile de istorie ci despre statui.

E vremea, cred, să înţelegem că preoţia, cariera militară ori politică sunt de fapt profesii, meserii care, atunci când sunt exercitate de amatori, incopetenţi şi impostori produc mai multe victime decât oricare altele şi aceste victime sunt, întotdeauna, din rândul propriului popor.

VERSURI COPY-PASTE

Persoana întâi plural

a perfectului simplu

al verbului a fi

devine

la politicienii

ajunşi la putere,

doar o formă,

conţinutul este

de prezent,

un prezent continuu.

HAIDUCIA PE...INVERS

         Era odată ca niciodată, într-o ţară nu prea îndepărtată...

         Înainte de  ’89, exista o expresie perifrastică pentru a numi abaterile de la normalitate: pe invers. Învăţam în şcoli despre modele, despre caractere ce constituiau coloana vertebrală a comportamentului românesc, cântate cu atâta bucurie şi talent de anonimii populari. Şi unul dintre acestea era haiducul. El reprezenta, oarecum, chiar comunismul care a luat de la bogaţi şi a dat săracilor, înfăptuind sfânta dreptate pierdută în comuna primitivă şi ostracizată prin sclavagism, feudalism şi capitalism, pentru a fi scoasă la lumină de făuritorii comunismului.

Nimeni nu-şi punea problema moralităţii gestului şi marii dascăli ai epocii nu vorbeau niciodată despre asta, aşa încât, coloana vertebrală a naţiei, tinerimea studioasă, creştea strâmbă. Acum nu mai furau de la cei bogaţi fiindcă aceştia nu mai existau, ci furau de la ei deoarece averea era a lor, a poporului. Dar, îmbătat de licorile societăţii ideale, comunismul s-a înecat în propria-i vomă.

Şi, cum era firesc, la revenirea în capitalism, descendenţii vechilor haiduci au ajuns conducători. Dar cum nimeni nu era, încă, bogat, nu puteau fura decât de la cei săraci dar mulţi. Era, de altfel, mult mai profitabil să iei câte puţin de la cât mai mulţi şi-apoi trecea şi neobservat. La ei nu se vedea iar la tine dădea pe dinafară. Şi astfel a apărut haiducul pe invers. Convinşi fiind că vor apărea şi rapsozii care să-i nemurească,

Vom adăuga noi file comediei

Când o trece legea amnistiei

Şi fiecare hoţ, tâlhar, ori chiar violator

Mai dă, rânjind, o muie votantului popor.

TOLERANŢĂ ZERO, TOVARĂŞI !

Mă gândesc uneori că cineva, care ar auzi unele dintre părerile mele, ar crede că am ceva cu tagma preoţească. N-am nimic cu ea ci cu aroganţa ei cu prăpastia dintre ceea ce este şi ceea ce pretinde a fi. Am avut ocazia să cunosc preoţi şi sub comunism şi în capitalism. Majoritatea erau şi atunci nişte lichele şi sunt şi acum. M-am aşteptat întotdeauna ca biserica să fie cea mai tolerantă şi înţelegătoare instituţie, ca, acolo unde are altă părere să nu comenteze, să afirme şi să promoveze ideea opţiunii personale şi nu înregimentarea în turmă chiar dacă uşa spre ea rămâne larg deschisă. Cine vrea să devină ori să rămână oaie, n-are decât. Dar şi cine doreşte libertatea caprei negre să nu fie arătat cu degetul.

Băgăcioşii m-au dezgustat întotdeauna.  Dacă se vorbeşte despre reglementări legale în domeniul prostituţiei, ierarhii bisericii se opun. Se discută despre parteneriatul civil, aceeaşi indivizi se pronunţă împotrivă. Îmi aduc aminte perioada de glorie a comunismului când ni se cerea tuturor toleranţă zero faţă de orice abatere de la linia directoare a pcr-ului care ne-ar fi luminat calea până în comunism. Nu ştiu de ce, dar purtătorii făcliei comuniste par a fi aceeaşi care luminează azi, cu democratică perseverenţă, calea spre rai. De la raiul comunist la cel dumnezeiesc nu pare a fi, pentru ei, decât o problemă de vocabular. N-aş spune nimic dacă aş auzi ceva de genul: Nu suntem de acord cu prostituţia dar acordăm îngrijire medicală, în spitelele noastre, pe banii noştri, tuturor victimelor păcatului care au nevoie sau nu suntem de acord cu căsătoriile gay dar oferim, la fel, asistenţă medicală, pentru toţi copii afectaţi de hiv. Dar aici, tăcere, fiindcă asta presupune costuri nu câştiguri iar în relaţia cu popii de dă, nu se ia.

Şi totuşi, mult mai bine ar suna a dat popa ortul  decât  am dat ortul popii, nu-i aşa? 

GÂNDURI - "LA ANIVERSARĂ" -

Ca orice român imparţial, vorba lui Caragiale, stau şi eu de 1 Decembrie întrebându-mă, iar şi iar, trebuie s-o recunosc, stimulat de ProTv, de ce iubesc România?

Ar trebui să spun că.... Dar sunt atâtea de spus încât, inevitabil, risc să pierd esenţialul şi să mă risipesc în detalii. Şi pentru că nu vreau să mi se-ntâmple asta, mă gândesc la o relaţie simplă: România = dragoste şi-mi aduc aminte de Întâia epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel. Îmi permit să înlocuiesc peste tot în textul epistolei cuvântul dragoste cu România ( să mi se ierte îndrăzneala dar cred că substituirea se poate face cu numele fiecărei ţări din lume dacă cetăţenii ei simt la fel faţă de patria lor ) şi-l reproduc mai jos :

       De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar România nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
       Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar România nu am, nimic nu sunt.  Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar România nu am, nimic nu-mi foloseşte. 
        România îndelung rabdă; România este binevoitoare, România nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. 
       România nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. 
       România nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. 
       Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.  

       Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi România. Iar mai mare dintre acestea este România.