Armata, în
mintea românului e legată, azi, de două imagini: a Cupei campionilor ( Steaua ) şi a
adolescentului care devine bărbat ( prin serviciul militar ). Ambele sunt
întreţinute mai mult de legende decât de fapte contemporane şi profită din plin
de orgoliul nemăsurat al cetăţeanului comun care se imaginează ca masă de
oameni, ca personaj colectiv, zmeul-zmeilor. Individual se simte neajutorat, un
fel de nimicul-nimicului. Şi totul ni se trage, probabil, de la imginile
colectiviste ale societăţii comuniste cu clase conducătoare şi pături
acoperitoare, grefate pe umilinţele îndurate de oamenii de onoare ai ţării prin
închisorile comuniste.
Armata este, în
general, percepută nu numai ca scut împotriva duşmanilor nemiloşi ci şi ca mediul
educaţional cel mai eficient şi respectat, cel care îţi transformă copilul în
bărbat pregătit pentru toate relele din viaţă ( nu mă pot gândi la ce volum ar
fi corul bocitoarelor care interpretează azi melodiile funerare ale distrugerii
personalităţii plozilor hiperactivi (???) ori total needucaţi (!!!), adică fără
cei n ani de-acasă, ce nu sunt lăsaţi să vorbească, să se plimbe prin clasă şi
să-i deranjeze, cum vor şi când vor ei, pe ceilalţi, majoritarii, care, nu se
ştie cum, – probabil una dintre marile enigme contemporane – sunt, totuşi, educaţi,
dacă aceste progenituri ar fi obligate să facă armata de altădată ).
O astfel de imagine a armatei nu putea
fi decât recompensată pe măsură. Aşadar, nu cei din educaţie care se chinuie
vreme de 10-12 ani să-i ofere copilului alternative şi, implicit, alegeri,
direcţii, izbândă, merită răsplătiţi ci aceia care îţi umileau, vreme de vreun
an şi patru luni, băiatul. Ei sunt cei care trebuie să fie pensionaţi la 45 de
ani şi să ia pensii speciale. Aş fi de acord dacă favorurile ar fi o răsplată a
meritelor ( număr şi ore de aplicaţii, misiuni deosebite, război ), dar să-i
recompensezi pe birocraţi, este o formă de dispreţ total pentru merit şi
valoare. De fapt, un astfel de comportament ilustrativ pentru somnul raţiunii,
a născut şi monştrii, din rândul acestor specimene, care mai apar în spaţiul
public şi politic. Orientarea lor este, permanent, spre foloase personale şi de
grup, în ciuda declaraţiilor triumfaliste de genul celor cunoscute de la
trădările permanente ale aliaţilor, de-a lungul vremii: pentru stabilitatea
ţării, pentru pace socială, pentru binele naţiunii, pentru..., pentru..., etc.
Din păcate, am
rămas ancoraţi în lumea marilor voievozi şi a faptelor acestora, uitând că, de
fapt, ei au fost mari datorită sacrificiului oamenilor de rând care formau oştirile
şi care, ca şi acum, erau anonimii din piedestal ce se alegeau cu nevastă
văduvă, copii orfani, părinţi distruşi. Dar nu despre ei vorbeau cărţile de
istorie ci despre statui.
E vremea, cred,
să înţelegem că preoţia, cariera militară ori politică sunt de fapt profesii,
meserii care, atunci când sunt exercitate de amatori, incopetenţi şi impostori
produc mai multe victime decât oricare altele şi aceste victime sunt,
întotdeauna, din rândul propriului popor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu