ONOAREA / OROAREA MILITARĂ

Armata, în mintea românului e legată, azi, de două imagini: a Cupei campionilor ( Steaua ) şi a adolescentului care devine bărbat ( prin serviciul militar ). Ambele sunt întreţinute mai mult de legende decât de fapte contemporane şi profită din plin de orgoliul nemăsurat al cetăţeanului comun care se imaginează ca masă de oameni, ca personaj colectiv, zmeul-zmeilor. Individual se simte neajutorat, un fel de nimicul-nimicului. Şi totul ni se trage, probabil, de la imginile colectiviste ale societăţii comuniste cu clase conducătoare şi pături acoperitoare, grefate pe umilinţele îndurate de oamenii de onoare ai ţării prin închisorile comuniste.

Armata este, în general, percepută nu numai ca scut împotriva duşmanilor nemiloşi ci şi ca mediul educaţional cel mai eficient şi respectat, cel care îţi transformă copilul în bărbat pregătit pentru toate relele din viaţă ( nu mă pot gândi la ce volum ar fi corul bocitoarelor care interpretează azi melodiile funerare ale distrugerii personalităţii plozilor hiperactivi (???) ori total needucaţi (!!!), adică fără cei n ani de-acasă, ce nu sunt lăsaţi să vorbească, să se plimbe prin clasă şi să-i deranjeze, cum vor şi când vor ei, pe ceilalţi, majoritarii, care, nu se ştie cum, – probabil una dintre marile enigme contemporane – sunt, totuşi, educaţi, dacă aceste progenituri ar fi obligate să facă armata de altădată ).

O astfel de imagine a armatei nu putea fi decât recompensată pe măsură. Aşadar, nu cei din educaţie care se chinuie vreme de 10-12 ani să-i ofere copilului alternative şi, implicit, alegeri, direcţii, izbândă, merită răsplătiţi ci aceia care îţi umileau, vreme de vreun an şi patru luni, băiatul. Ei sunt cei care trebuie să fie pensionaţi la 45 de ani şi să ia pensii speciale. Aş fi de acord dacă favorurile ar fi o răsplată a meritelor ( număr şi ore de aplicaţii, misiuni deosebite, război ), dar să-i recompensezi pe birocraţi, este o formă de dispreţ total pentru merit şi valoare. De fapt, un astfel de comportament ilustrativ pentru somnul raţiunii, a născut şi monştrii, din rândul acestor specimene, care mai apar în spaţiul public şi politic. Orientarea lor este, permanent, spre foloase personale şi de grup, în ciuda declaraţiilor triumfaliste de genul celor cunoscute de la trădările permanente ale aliaţilor, de-a lungul vremii: pentru stabilitatea ţării, pentru pace socială, pentru binele naţiunii, pentru..., pentru..., etc.

Din păcate, am rămas ancoraţi în lumea marilor voievozi şi a faptelor acestora, uitând că, de fapt, ei au fost mari datorită sacrificiului oamenilor de rând care formau oştirile şi care, ca şi acum, erau anonimii din piedestal ce se alegeau cu nevastă văduvă, copii orfani, părinţi distruşi. Dar nu despre ei vorbeau cărţile de istorie ci despre statui.

E vremea, cred, să înţelegem că preoţia, cariera militară ori politică sunt de fapt profesii, meserii care, atunci când sunt exercitate de amatori, incopetenţi şi impostori produc mai multe victime decât oricare altele şi aceste victime sunt, întotdeauna, din rândul propriului popor.