Era odată ca niciodată, într-o ţară nu prea îndepărtată...
Înainte de ’89, exista o expresie perifrastică pentru a
numi abaterile de la normalitate: pe
invers. Învăţam în şcoli despre modele, despre caractere ce constituiau
coloana vertebrală a comportamentului românesc, cântate cu atâta bucurie şi talent de anonimii populari. Şi unul dintre
acestea era haiducul. El reprezenta, oarecum, chiar comunismul care a luat de
la bogaţi şi a dat săracilor, înfăptuind sfânta dreptate pierdută în comuna primitivă
şi ostracizată prin sclavagism, feudalism şi capitalism, pentru a fi scoasă la
lumină de făuritorii comunismului.
Nimeni nu-şi punea problema moralităţii
gestului şi marii dascăli ai epocii nu vorbeau niciodată despre asta, aşa
încât, coloana vertebrală a naţiei, tinerimea studioasă, creştea strâmbă. Acum nu
mai furau de la cei bogaţi fiindcă aceştia nu mai existau, ci furau de la ei
deoarece averea era a lor, a poporului. Dar, îmbătat de licorile societăţii ideale, comunismul s-a înecat
în propria-i vomă.
Şi, cum era firesc, la revenirea în
capitalism, descendenţii vechilor haiduci au ajuns conducători. Dar cum nimeni
nu era, încă, bogat, nu puteau fura decât de la cei săraci dar mulţi. Era, de
altfel, mult mai profitabil să iei câte puţin de la cât mai mulţi şi-apoi
trecea şi neobservat. La ei nu se vedea iar la tine dădea pe dinafară. Şi astfel
a apărut haiducul pe invers. Convinşi
fiind că vor apărea şi rapsozii care să-i nemurească,
Vom adăuga noi file comediei
Când o trece legea amnistiei
Şi fiecare hoţ, tâlhar, ori chiar violator
Mai dă, rânjind, o muie votantului
popor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu