PĂRERI 24

E clar că, indiferent cu cine votează, 80-90% dintre alegători nu-nţeleg nimic din ceea ce fac. Nu ştiu de ce dar mi se pare că atunci când au câştigat ceilalţi, cei care habar n-aveau ce-nseamnă doctrină, program etc. i-au imitat pe cei puţini care au votat în cunoştinţă de cauză. Acum, mi se pare că a fost invers, cei puţini, care ştiau, i-au urmat pe cei mulţi care habar n-aveau ce fac.

Spun asta fiindcă am avut o discuţie cu un prieten ( din nefericire pe cei pe care-i numesc astfel pot să-i număr pe degetele de la o mână ) uşor încăpăţânat dar nu înghesuit la minte şi am căzut de acord că, în societatea capitalistă, motorul este întreprinzătorul, libera iniţiativă şi că nici unii dintre cei care s-au succedat la putere n-au făcut mare lucru pentru a susţine dezvoltarea acestora ci mai mult i-au apărat pe spoliatorii avuţiei naţionale care deveneau astfel, prin averi, capitalişti de nivel european. De aici însă, problemele s-au particularizat, devenind personale, am trecut deci de la un nivel, cel general, la celălalt, cel individual. Deodată nu mai vorbeam despre producători în perioada de criză ci despre consumatori în aceeaşi perioadă. Ce-i dacă primii nu mai produceau prosperitatea? De ce să renunţe ceilalţi la ea? Amândoi eram, în perioada crizei, angajaţi la stat şi ni s-a redus venitul cu 30-35% ( a dispărut salariul de merit, al 13-lea salariu şi 2% ). Mai mult, în familia mea, ambii membri am păţit la fel, pierzând, împreună, aproape o treime din venituri. În acelaşi timp, în sectorul privat cineva îmi spunea cum, în săptămâna în care el a fost plecat din firmă, în interes de serviciu, au fost concediaţi trei din cei 14 angajaţi ai firmei şi cum el a avut o discuţie cu patronul căruia i-a spus că dacă e nevoie va lucra mai multe ore sau va accepta o reducere a salariului până la normalizarea situaţiei şi că patronul, care era neamţ, i-a zis că apreciază foarte mult atitudinea aceasta dar că deocamdată, concedierea celor trei, a rezolvat problemele.

Prietenul meu, bugetarul, spunea că n-o să-i uite şi n-o să-i ierte niciodată pe cei care i-au tăiat veniturile şi, ca el, reacţionau, visceral spun eu, aproape toţi bugetarii şi pensionarii ce aveau să se răzbune la alegerile ce urmau, aducându-i la putere pe cei care, probabil, le vor lua mult mai puţin: speranţa la o viaţă normală, demnă şi, de ce nu, europeană. Sigur că ar fi fost mai bine să nu ni se reducă veniturile dar sigur ar fi fost mai rău ca unul dintre noi să-şi piardă serviciul. Şi, pentru asta, eu i-am înţeles şi i-am iertat. Ba, mai mult, fără să mă-ndoiesc de buna lor credinţă, spun că şi eu aş fi procedat la fel şi sunt sigur că nimeni nu e atât de prost încât, dacă nu e absolută nevoie, să facă gesturi care să-l ducă la pierzanie.

Dar atitudinea mea ţine de educaţia mea, de statutul meu de cetăţean responsabil, atâta cât îmi permite fiinţa mea tăvălită în promiscuitatea socialismului victorios vreme de aproape o viaţă, de convingerea mea că pierderea personală, temporară sau permanentă, a unor sume de bani pentru un interes general n-are nici o importanţă. Numai o conştiinţă profund comunistă că statul trebuie să-mi asigure permanent veniturile din ultimul timp, pe bază cărora eu m-am înglodat în datorii şi mi-am construit visul, te poate face să reacţionezi altfel decât normal şi să accepţi că nimeni, nici măcar statul ( dacă e unul democrat ) nu-ţi poate garanta, permanent, veniturile.