Valentine, Valentine
Ne mai ţii, tu, minte, bine?
Nu mi-e tăcerea scut spre lume
ci-ntoarcere spre mine însumi
ca, între râsul tău şi plânsu-mi,
să se aştearnă, calde, brume
ca să purific locu’-nalt
în care contopeam dorinţa
de-a ne pătrunde cu fiinţa
nemărginită-a celuilalt,
unde, pe rând, s-au întâlnit
calde-aspiraţii şi plăceri
dar, tot ce a fost verde ieri,
azi e pustiu şi-nţelenit.
Şi-atunci de ce să te mai miri
că în tăceri se-ascund tăciuni
struniţi sub cruci sau rugăciuni
şi-aroma altor trandafiri ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu