PĂRERI 25

Martori ai media şi ţinte sigure ale declaraţiilor învolburate venite din partea bisericii care nu face nimic în afară de victime din rândul bătrânilor ( cărora li se promite raiul ortodox al comuniştilor convertiţi ) şi copiilor ( dopaţi obligatoriu cu religie, siliţi să-nveţe nu poeme şi citate ori formule, fiindcă nu mai sunt în trend, ci ortodoxism ), suntem, iarăşi, în centrul unor scandaluri cu inocenţi copii abandonaţi vieţii, pe care n-o pot gestiona, de către părinţi prea ocupaţi cu fericirea personală, prea uşor convinşi de priceperea lor în ale pubertăţii şi prea siguri de armonia edenică a familiilor lor fărâmiţate şi dedaţi la rezolvarea facilă a problemelor sufleteşti prin tocmirea unui duhovnic. În situaţia alarmantă în care societatea modernă românească a plonjat după ’89, care a înlocuit prietenul sincer şi dezinteresat, sprijin în dezechilibratele momente ale adolescenţei, cu duhovnicul bisericesc mai mult decât cu un părinte  calificat ori cu, mai mult sau mai puţin, profesionistul psiholog, copiii se surprind pe ei înşişi colindând în căutarea unui adăpost care nu mai este familia şi a unui sprijin care nu mai poate fi părintele său. E incredibil acest transfer al calităţii de părinte adevărat spre surogatul bisericesc, numit cu acelaşi termen. Cum să fie un slujbaş al unei instituţii altceva decât este, adică un angajat practicând un serviciu ( religios, în acest caz ), plătit pentru asta şi recunoscut astfel de către stat, un slujbaş încadrat în funcţie şi promovat după aceleaşi reguli ale ascensiunii profesionale ca oricare altul, uns ca părinte al altcuiva decât al progeniturilor sale ?  Astfel de indivizi care încurajează fuga de acasă la mănăstiri a copiilor pentru a deveni miri ori mirese ale lui Isus ori ale lui Dumnezeu, secondaţi de mincinoşi ordinari care declară fără a clipi că mănăstirile ortodoxe nu primesc minori, cu ce sunt mai presus decât oricare manipulatori, în interes obscur, de suflete inocente?

A depozita problemele adolescenţei, amplificate uneori de cele familiale, sociale ori economice într-un cloud confesional este la fel de periculos ca şi dacă le-ai rezolva încurajând hipersexualitatea ori violenţa, ca supape ce pot elibera tensiunile vârstei.

Dar, atâta vreme cât biserica şi armata se află în topul încrederii, nu putem avea decât imaginea unei lumi ce suferă de sindromul conspiraţiei permanente faţă de ea şi a salvării individuale a sufletului prin încercarea de a se pune bine cu garanţii fericirii din lumea de apoi.