Succesele internaţionale ale unor
români nasc monştri. Vertijul produs de perspectiva asocierii la succesul unui
conaţional naşte idei dintre cele mai năstruşnice, de la schimbarea
regulamentelor de joc ( ar trebui ca cel de 1,60m să nu lupte împotriva unuia
de 1,90m ) şi până la perceperea confruntării ca una istorică, la scară
mondială. În aceste momente se vede cel mai bine calitatea naţiei, valoarea
principiilor, respectul faţă de tine şi faţă de ceilalţi. Nevoia piromanică
de-a incendia naţiunea, a mediei şi a politicienilor, este una maladivă,
alimentată, pe de o parte de recunoaşterea apartenenţei la naţie a celor
implicaţi, pe de alta de mediocrele realizări la nivel de stat, ai căror
reprezentanţi au două direcţii: buzunarele proprii şi votul naţiunii. Şi
niciodată investiţiile nu vor fi în altă direcţie. De ce să investeşti în crearea
de condiţii pentru box ori tenis când Bute sau Halep investesc din propriile
buzunare, din propriile câştiguri iar tu poţi să-i căpuşezi ( mai ales la nivelul imaginii ) şi să-i
abandonezi când nu mai contează, să n-ai nici un fel de responsabilitate ci
doar avantajele ?
Nu vreau să mă gândesc ce s-ar
întâmpla dacă o hiperconştientizare a populaţiei vizavi de importanţa educaţiei
şi a învăţământului i-ar face pe elevii români să ia atât de în serios şcoala
încât să se claseze în primele cinci naţiuni din lume la evaluările
internaţionale. Cred că euforia naţională ar fi devastatoare.
Geniul, hărnicia, sacrificiul,
încrederea, gena traco-dacică, ortodoxismul, politica educaţională, totul ar fi
pus pe tarabă, mai puţin cei cărora li s-ar datora realizarea: elevul, părintele,
educatorul, în această ordine, atât a reuşitei cât şi a eşecului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu