Asist cu oarecare amuzament dar şi cu o infinită nelinişte la modul în care bătrânei care ar putea rămâne simpatici dacă, în loc să se maimuţărească recuperând o libertate spirituală pe care n-au avut-o în tinereţea lor cuminţică de juni şoimi, pionieri, utecişti şi, poate, membri pcr, şi-ar creşte nepoţeii, în faţa cărora, în intimitate, s-ar putea şi maimuţări fără nici un efect pentru lumea aflată de o parte şi de alta a ecranului.
Fratele realizat intelectual şi social al bătrânelului de discotecă, pârţarul de ecran pare născut, în proprii-i ochi, pentru a se plimba de la un post de televiziune la altul, uneori dând impresia că chiar doarme la locul de vorbă pe care-l ocupă de dimineaţa până seara, nu contează ora, de ani buni. Sunt persoane, de ambele sexe, de cele mai multe ori trecute de cincizeci de ani, ce refuză a îmbătrâni frumos preferând să îmbătrânească ridicol. Cu statutul de sfătuitori veşnici pricepuţi la orice, dacă-au avut cumva şi-o efemeră funcţie în vreun guvern post ’89, în care, după cunoscutul obicei strămoşesc nu şi-au văzut decât de aranjamente în folosul personal, al familiei sau al găştii, veniţi parcă din milenara democraţie occidentală nu din eternul comunism românesc de care nu numai că n-au scăpat dar l-au mai transmis şi copiilor şi nepoţilor deoarece, fiind o adevărată religie, comunismul s-a transmis mână-n mână cu ortodoxismul, această specie, prin adaptabilitatea sa extraordinară şi prin inteligenţa socială deosebită este, fără-ndoială, înrudită cu şobolanul. Între două moaşte - o vorbă despre sărăcie, între două rugăciuni - o văicăreală c-am ajuns să murim de foame. Priza la publicul avid să i se confirme nemulţumirile veşnice şi needucat să discearnă între cel care-i mângâie orgoliul şi cel care-l desconsideră, face din aceste exemplare unul dintre cele mai mari pericole la adresa democraţiei. Pârţarul este mai băţos, mai plin de sine, dar ea este mai afectată, mai mama ţării ăsteia oropsite, rămasă aşa de pe vremea tătarilor, hunilor, turcilor ( în general a străinilor ) dar în nici un caz a lor, a comuniştilor care au ridicat-o pe cele mai înalte culmi, iar când a ajuns acolo s-au gândit s-o ascundă prin buzunarele proprii. Încadrabilă în dictonul nici gura nu-i miroase nici usturoi n-a mâncat, specia a devenit o toxină a vieţii cotidiene, răspândită pretutindeni în zonele aglomerate. Profitând de sociabilitatea morbidă a ultralatinităţii noastre dar şi de credulitatea slavă dobândită prin religie şi care a făcut din majoritate o masă amorfă de creiere întoase în timp, într-o perioadă în care cultura orală o sufoca de-a dreptul pe cea scrisă, pârţarul eliberează otrava sub formă de: am vorbit cu cineva şi mi-a spus..., am văzut aseară la televizor..., cineva spunea că..., am cunoscut pe cineva care mi-a spus..., etc., pentru că, v-aţi dat seama, şi el este un maestru al oralităţii. Într-o perioadă în care riscăm să compromitem şi ideea de carte, prin inflaţia de tipărituri ca simple înşiruiri de semne grafice fără sens, fără logică, fără conotaţii, big-bangul oralităţii pare a fi devastator, aproape nimeni nu mai invocă autoritatea unui nume sau unei cărţi de referinţă.
Nenorocirea face că specia este ancorată puternic în realitatea de zi cu zi şi prezenţa a tot mai multor pârţişori pe ecrane este dovada că, la noi, anomaliile tind să devină normalitate.
