Când iarnă e în suflet şi-afară-i primăvară
Se rupe din tăcere o ultimă frântură...
E şoapta rătăcită ce-o ia pe scurtătură
S-ajungă la timpanul rămas pe prispă-afară.
Şi sfânta pioşenie şi aspra-njurătură
Stau între două vorbe sub care se-nfioară.
Când iarnă e în suflet şi-afară-i primăvară
Se rupe din tăcere o ultimă frântură.
Nici gândul nu mai poate să treacă înspre vară
Nici eu spre tine astăzi n-am rost a mai porni.
Se răscolesc aduceri aminte despre-o seară
În care tu uitat-ai în urmă-ţi a privi.
Când iarnă e în suflet şi-afară-i primăvară...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu