N-am vrut ipocriziei să-i fiu slujbaş supus
Şi m-am trezit proscrisul din margine de lume
Cu toţi copoii lumii lătrându-mi azi pe urme...
Dar n-am trădat ca, vieţii, să-i fiu eu, mai presus.
Chiar tăvălit prin vorbe şi gesturi ce mi-au spus
Că dincolo de moarte făţarnicii n-au nume
N-am vrut duplicităţii să-i fiu slujbaş supus
Şi m-am trezit proscrisul din margine de lume.
Chiar dacă mare parte din vise mi s-au scurs
Şi am rămas doar paznic de far fără lumină
Călăuzind pe mare corăbii care-au dus
Spre apele uitării damnaţii fără vină,
N-am vrut făţărniciei să-i fiu slujbaş supus.
Nu ştiu de ce, dar cunoscându-l, nu însă foarte bine, pe autor, mă gândesc că ultima strofă face referire la drama dascălului care asistă neputincios la pierderea în anonimat a foştilor elevi, înghiţiţi de furtunile vieţii, urmându-i astfel propriul destin.
RăspundețiȘtergere