VERSURI 16

E flacăra topită-n lumânare,

La umbra slovei sensurile-asudă,

Se răsuceşte pasul pe cărare

Dar, semne de plecare, timpul nu dă.

Aşterne cerul voalurile-ursuze,

Cu degete subţiri înţeapă marea...

Cădelniţând, mareea de meduze

Acoperă, sub faldurile-i, zarea.

GÂNDURI 7

         De doi ani, numai ceva peste jumătate dintre absolvenţii de liceu îşi promovează examenul de bacalaureat. În pofida valurilor, se pare că lumea a priceput că nu toţi meritau să fie liceeni.

Observ că de vreo câteva zile se face caz de procentul de promovabilitate la definitivat care este doar de 65%. Nu mi se pare nimic anormal de vreme ce actualii candidaţi la examenul de definitivat provin dintre cei care, până anul trecut, promovau bacalaureatul peste 80 –  90%  şi care, după ce au absolvit studii superioare cu referate, s-au orientat spre slujba cea mai prost plătită pentru un absolvent de studii superioare, gândind că, dacă e prost plătită, e şi uşoară.

          Se pare însă, că nu e tocmai aşa şi că, majoritar idealiştii şi parţial rataţii, impostorii ori leneşii mai bat la poarta sistemului sperând ca ei să fie cei care vor săvârşi schimbarea:

Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stapânul fără margini peste marginile lumii...

 (  Mihai Eminescu - Scrisoarea I )

Coloana vertebrală la nevertebrate

Dacă Petru

s-a lepădat de Isus,

de ce nu s-ar lepăda Viorel de Adrian.

Şi, totuşi,

nu s-a lepădat dacât o dată ...

Mai are vreme !?!

VERSURI 15

Cucul de est s-a ouat, pare-se, în cuibul din aria protejată,

iar privighetoarea şi ciocârlia  

cu gândul la o iarnă mai caldă

şi la statutul de primadone

clocesc, fireşte, cu bucurie şi cântec

aşteptând să fie mame.

Dar clocitul le dereglează

şi devin, încet-încet, ciori de semănătură,

specialiste înalt calificate

în datul din gură.

Dihorul de stepă

cu grad mare şi onoare militară,

trecu ceata de trepăduşi

de partea noii stabilităţi,

în vreme ce sfrânciocul cu frunte neagră

şi vânturelul de seară,

rudele

populaţiilor de păsări cuibăritoare din Borsodi Mezőség

şi a celor din Câmpia Heves, în vecinătatea râului şi lacului Tisa,

dar şi toate soiurile

de migratoare împământenite

au amuţit de admiraţie

faţă de viitoarea, nouă şi originală,

poziţie a cuibului.

.........................................................

Iar bietele vrăbii, invocate cu nesimţire, se războiesc

pentru fărâmele căzute de la ospăţul îmbuibării,

aşteptând ecloziunea.

PĂRERI 9

Mi se întâmplă, uneori, să surprind un gest nefiresc ori un comportament al vreunuia dintre elevi şi, instinctiv să-i atrag atenţia. Spun instinctiv pentru că dacă m-aş gândi o fracţiune de secundă, nu i-aş mai zice nimic fiindcă răspunsul îl ştiu deja, e acelaşi de zeci de ani: da’, ce-am făcut?. Şi, de zeci de ani intru în acelaşi joc pe care îl urăsc: ai vorbit / n-ai fost atent / n-ai scris / ţi-ai deranjat colegul, etc. şi, de tot atâta vreme, primesc acelaşi răspuns-întrebare: eu?, da’ n-am făcut nimic!?!. Şi dacă, în inconştienţa mea, încerc să demonstrez că am dreptate, finalul este acelaşi, diversionist: da’ şi X / Y / Z, face, pe el / ei, nu-i vedeţi, numa’  tot pe mine?. Încercarea de a lămuri lucrurile: eu nu vorbesc acum despre el / ei, eu vorbesc cu tine şi despre tine, se termină invariabil prost: da, da, am observat că aveţi ceva cu mine, că numa’ pe mine mă vedeţi.

Dar, pare-se că e ceva în interiorul meu şi, probabil, al altor colegi care intră în această dispută cu speranţa că, poate, cumva s-ar putea să audă şi ceva de genul: da, aveţi dreptate, vă rog să mă iertaţi / îmi pare rău, nu se va mai întâmpla / îmi cer scuze / etc., adică orice răspuns care să confirme conştientizarea greşelii şi dispoziţia individului de a şi-o asuma.

Vrem ca unii să recunoască însuşirea unor foloase necuvenite sau greşeala comisă, când toată educaţia lor are la bază nerecunoaşterea, diversiunea, victimizarea. Şi, în timp ce scriu acestea, aud o declaraţie de felul vrem un sistem de justiţie care să fie benefic românilor.  Ce vrea să însemne? Că sistemul de justiţie european / mondial este malefic românilor dacă îndrăzneşte să condamne jaful compatrioţilor noştri sau abuzurile ?  Sau e o formă primitivă de gândire care ilustrează ideea că dacă îi pedepsim pe infractorii de la vârf nu facem altceva decât să ne denigrăm clasa politică, administrativă sau oamenii de afaceri, deci elitele?  Astea să ne fie, de fapt, elitele? Nişte infractori nepedepsiţi şi care nu-şi recunosc niciodată vreo vină? Care nu se retrag niciodată, iar când sunt înlăturaţi vorbesc despre abuzul săvârşit împotriva lor?

Mi-aduc aminte că, înainte de 1989, nici tovarăşii nu greşeau niciodată, doar erau, uneori, rotiţi, când superiorii gândeau altfel.

Nu-i aşa, tovarăşi ?

VERSURI 14

Aproape tot din ce-mi revine

nu numai că mi s-a luat

dar mi s-a spus că e mai bine

să fiu cu mine-mi împăcat.

Şi-aşa, de-o fi vreodat’ să gust

întâmplător un bob  de miere,

o să-nţeleg că-i mai presus 

nu gustul dulce care piere

ci gustul de nămol stătut

plin de-a cadavrelor miasmă

în care, doar, m-am tot zbătut

să-ntorc obrazul spre-altă palmă.

„We don't need no education” 2

O minimă cerinţă pentru a schimba ceva este dorinţa de a o face şi asumarea dificultăţilor. Urmează recunoaşterea problemelor şi eliminarea falsului, minciunii şi compromisului din baza de pornire. De aceea, susţin că, în România, o reformă autentică şi cu rezultate, chiar dacă pe termen mediu, nu se poate face dacă nu se stabileşte că, fiind obligatoriu, învăţământul de zece clase va fi absolvit de toţi cei care au o participare minimală la ore pe an şcolar ( un număr minim de zile pe an, cu posibilitatea recuperării în timpul anului şcolar, pentru a nu repeta clasa ). Nu e posibil să nu existe responsabilizare prin sancţiuni aplicate elevului şi mai ales părintelui pentru nefrecventarea şcolii, dar educatorul să fie pus la zid pentru orice. Nu e în regulă nici ceea ce s-a întâmplat în legătură cu media de promovare a gradelor didactice care a scăzut cu un punct în vreme ce media de absolvire a bacalaureatului a rămas aceeaşi. Să fi fost semnalul că dascălii pot fi mai slabi dar elevii trebuie să rămână la fel de buni ?

Pasul următor ar fi notarea elevilor şi încheierea situaţiei şcolare cu media nerotunjită, indiferent de aceasta. Nemaifiind pusă problema repetenţiei din cauza notelor, se va avea o situaţie obiectivă, care va putea conta la evaluarea de la finalul ciclurilor: primar, gimnazial, liceal. Asta va însemna că mediile nu vor mai fi restrictive ( de la 4,50 care devine 5,00 pentru a promova trimestrial ) ci ar deveni ilustrative, oglindind astfel întregul parcurs şcolar şi putând alcătui astfel o parte credibilă a foii de parcurs preconizate de noua lege. Nu e corect ca un elev care vreme de ani nu se mişcă din zona notei unu, să fie promovat cu cinci ca şi cel care este de doi şi..., de trei şi..., de patru, etc. În acest caz, n-ar mai fi nevoie de cosmetizarea situaţiilor de la examenele naţionale şi nici n-ar mai exista şocurile provocate fie de notele obţinute, fie de promovabilitatea scăzută.

Ţinând cont de boala naţională, furtul, boală devenită cronică şi manifestată la populaţia de vârstă şcolară prin copiat, dacă efectul constrângător al notelor în promovare n-ar mai exista, s-ar reduce semnificativ şi varianta milostivă a furtului, şi anume, cerşitul notelor şi-ar dispărea şi paranoia legată de ignobila îndeletnicire.

Ar dispărea şi gestul, poate că ultimul gest creştin din învăţământul românesc, al datului de pomană.

GÂNDURI 6

            Adeseori, m-am gândit la ceea ce s-a întâmplat în perioada Inchiziţiei şi la felul în care atmosfera vremii a născut atât de tulburătoarele capricii ale lui Goya. Dacă ar fi fost doar factorii externi poate că violenţa exprimării n-ar fi avut aceeaşi intensitate. Dar tăierea bruscă a legăturii cu lumea, din cauza surzeniei, l-a schimbat radical şi mărturia impactului sunt cele optzeci de gravuri. Somnul raţiunii naşte monştri era unul dintre moto-urile generaţiei mele şi, nu întotdeauna, el era asociat cu numele pictorului.

          
           Forţa deosebită, expresivitatea şi, de ce nu, şocul provocat poate fi o replică dată celor automulţumiţi, celor resemnaţi şi celor neimplicaţi. Revolta exprimată prin atitudine, prin idei sau gânduri este preferabilă celei în genunchi sau de după gratii.

          Dar exprimarea fiecărei forme de revoltă îşi are timpul său iar ratarea momentului potrivit pentru aceasta, de cele mai multe ori din cauza surzeniei efective ( nu vreau să aud, nu mă interesează ) sau induse, prin filtre ( vreau să ascult numai ce spun unii sau nu aud decât ceea ce vreau ), afectează profund ceea ce va să fie.

          Şi nu ştiu de ce dar, tot mai des, mă recunosc în gravura lui Goya, izolat într-o şi de o lume a cărei raţiune sforăie cumplit, provocând valuri succesive şi din ce în ce mai mari de prostie, porniri viscerale şi vulgaritate, valuri pe care se avântă numai amatorii surfing-ului de acest gen care, ca orice practicanţi de sporturi extreme, strâng tot mai mulţi gură-cască, iar aceştia pot deveni, foarte uşor, admiratori înfocaţi.

„We don't need no education”

La noi toate lucrurile ajung mai târziu dar prind mai bine. La sfârşitul anului 1979, apărea albumul The Wall şi făcea o carieră impresionantă tot finalul de secol. Realizarea filmului, cu Bob Geldof în rol principal, a sporit succesul albumului. Una dintre piesele cele mai cunoscute, propovăduia renunţarea la educaţie, dar ea era un act artistic iar îndemnul era specific unui anumit moment şi unui anumit fel de educaţie.

Ce s-a-nţeles la noi din asta, e specific neamului şi se manifestă consecvent în societatea românească mai ales din mileniul trei, de când, generaţiile născute în democraţie ies la rampă. Au o lehamite inexplicabilă pentru tot ce înseamă educaţie primară ( principii, limbaj, comportament, valori ) şi o deschidere totală pentru violenţă şi vulgaritate, iar răspunsul la orice provocare intelectuală primeşte, tot mai des şi obsesiv, acelaşi îndemn, adresat ( fie de elevi, fie de părinţi sau de societate ) educatorilor de orice fel : Hey, teacher! Leave them kids alone!  

Suntem, poate mai mult decât alţii, capabili nu numai să creăm ficţiune ci să şi coborâm ficţiunea în viaţa cotidiană (de aici cred, acuzaţiile devenite clişee ale tuturor către toţi: minte, fură, înşeală, etc.) şi, în acelaşi timp, să compromitem orice. Nu trebuie deci să fie de mirare că am ajuns acolo unde era imposibil să nu ajungem cu un astfel de comportament, adică la rezultatele ( şi ele, sunt convins, doar relativ cinstite ) bacalaureatului din 2011 şi 2012.

Dacă vrem să ne minţim în continuare şi să ne trăim ficţiunea n-avem decât să schimbăm legea şi să scoatem camerele de supraveghere. Dar dacă vrem să acceptăm că nu suntem cu toţii egali nici măcar în diplome, atunci, mai avem şanse.

VERSURI 13

Grădina Maicii Domnului e aproape pustie,

grădinarii sunt plecaţi departe

pe alte meleaguri,

căpşunarii sunt în Spain,

legumicultorii în Deutchland,

florarii în Holand

şi, rămas acasă,

ochiul boului, lipit de ecranul tv

nu-nţelege nimic

dar se bucură

când îi surâde vioreaua

sau îl adoarme mirosul de crin...

Firavele plante rămase

par sufocate

de mătrăgună şi pălămidă...

PĂRERI 8

Dacă unii defilează cu femei ce constituie, în mintea unora, sex-simboluri, alţii scot la rampă femei ce par a se fi născut bunicuţe înţelepte, capabile să plângă pentru o cauză ori să susţină că, universitar fiind, două teze care sunt identice sunt aşa pentru că a vrut bunul D-zeu, nu pentru că, dacă n-au fost copiate una după cealaltă, măcar au fost reproduse ambele după o sursă comună, adică tot furate, ( cu ocazia măririi cu 50% a salariilor profesorilor şi problema plagiatului ) sau amnezice ( uitând brusc de măririle promise: termene, valori, etc. ).

De unde atâta ură pentru primele şi atâta înţelegere, simpatie, compasiune pentru ultimele?

Pentru că, în mintea marilor bărbaţi ai ţării, frumuseţea este incompatibilă cu inteligenţa ( vorbesc de o inteligenţă medie şi peste medie, nu de geniu ), ori pentru că femeile pe care şi le-ar dori lângă el fiecare bărbat sunt alături de duşmanul de moarte sau pentru că trăim într-o lume în care femeia trebuie să fie pur decorativă, fără funcţii de prim-plan? Mă întreb care ar fi situaţia dacă brusc, aceste femei ar trece în tabăra cealaltă, cunoscută fiind deja atitudinea, înainte şi după, faţă de parlamentarii care au făcut-o...

Pe de altă parte, prezenţa bunicii naşte ideea de ocrotire, bunătate, înţelegere, linişte, o imgine pe care de la primul preşedinte încoace, românii şi-au  însuşit-o şi au promovat-o permanent fiindcă, estompând mişcarea, dinamismul tinereţii şi al maturităţii, aşternea calmul şi înţelepciunea vârstei a treia. Lucrurile par a se fi încurcat însă, o dată cu apariţia în prim-plan a noilor lideri, mult prea belicoşi, dinamici, superficiali şi aroganţi pentru ca lucrurile să mai fie ca altădată.

Cum vă sună mai bine?

Efemera şi plictisitoarea Blondă !

sau

Eterna şi fascinanta Abramburica !

Astăzi, oricum v-ar suna, suntem în împărăţia celei de-a doua ...