„We don't need no education”

La noi toate lucrurile ajung mai târziu dar prind mai bine. La sfârşitul anului 1979, apărea albumul The Wall şi făcea o carieră impresionantă tot finalul de secol. Realizarea filmului, cu Bob Geldof în rol principal, a sporit succesul albumului. Una dintre piesele cele mai cunoscute, propovăduia renunţarea la educaţie, dar ea era un act artistic iar îndemnul era specific unui anumit moment şi unui anumit fel de educaţie.

Ce s-a-nţeles la noi din asta, e specific neamului şi se manifestă consecvent în societatea românească mai ales din mileniul trei, de când, generaţiile născute în democraţie ies la rampă. Au o lehamite inexplicabilă pentru tot ce înseamă educaţie primară ( principii, limbaj, comportament, valori ) şi o deschidere totală pentru violenţă şi vulgaritate, iar răspunsul la orice provocare intelectuală primeşte, tot mai des şi obsesiv, acelaşi îndemn, adresat ( fie de elevi, fie de părinţi sau de societate ) educatorilor de orice fel : Hey, teacher! Leave them kids alone!  

Suntem, poate mai mult decât alţii, capabili nu numai să creăm ficţiune ci să şi coborâm ficţiunea în viaţa cotidiană (de aici cred, acuzaţiile devenite clişee ale tuturor către toţi: minte, fură, înşeală, etc.) şi, în acelaşi timp, să compromitem orice. Nu trebuie deci să fie de mirare că am ajuns acolo unde era imposibil să nu ajungem cu un astfel de comportament, adică la rezultatele ( şi ele, sunt convins, doar relativ cinstite ) bacalaureatului din 2011 şi 2012.

Dacă vrem să ne minţim în continuare şi să ne trăim ficţiunea n-avem decât să schimbăm legea şi să scoatem camerele de supraveghere. Dar dacă vrem să acceptăm că nu suntem cu toţii egali nici măcar în diplome, atunci, mai avem şanse.