Într-o zi, şarpele mi s-a
plâns
că nicăieri n-a rămas vreun
semn al verticalităţii sale,
al demnităţii de care-a dat
dovadă-ntotdeauna.
L-am întins pe o pânză, i-am
desenat conturul
şi-am atârnat desenul pe
perete
cu capul spre cer.
– Vezi, vezi,
aşa am fost eu mereu,
doar ceilalţi m-au văzut
altfel decât sunt,
a sâsâit el,
încolăcindu-se.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu