BALADA COPILĂRIEI PIERDUTE

Mi-e astăzi dor nu doar de vremea-n care triumfător ca oricare copil

ce-avea ca slujbă jocul şi-n suflet mări deschise, cu ceruri oglindite

în ochii săi cei verzi ca vise cufundate în apele adânci dar liniştite,

purtam pe buze zâmbet şi-n ochi lumini ce se treceau tiptil,

pişcându-ne obrajii cu răbdare şi clipele din caier trecându-le pe fus,

 – era atâta vreme în timpurile-acelea ce par pierdute-acum

sub focul tinereţii ce ars-a, cu pasiune şi aprig, pân’ la scrum –

să-ntindă firul vremii, un fir al Ariadnei, pe care noduri nu-s

şi, precum coarda-ntinsă a vieţii, acceptate ca pe un dar divin,

au tot vibrat iluzii, speranţe fără margini ori gânduri înnorate

mereu lăsate-n urmă şi, fără de regrete, mereu abandonate

să-şi decanteze harul, din fâlfâit de îngeri şi glas de heruvim.

Mi-e astăzi dor şi de acele locuri în care mi-am lăsat copilăria,

scăpată prea devreme din trainicele hăţuri ce lumea i le pune

cercând în frâu s-o ţină ori, după bunu-i plac, s-o scalde-n spume,

să mai colinde cât o ţine pasul şi-atâta cât n-o devorează pustnicia.