Termite comuniste la studii „capitaliste”

Se citeşte tot mai greu, lumea citeşte tot mai greu Cuvântul scris devine un adevărat obstacol în calea desăvârşirii intelectuale. Oamenii nu mai citesc pentru a învăţa, citesc să se informeze. Dar informarea se poate face şi ascultând sau privind. Ori, în acest caz, individul nu mai este unul ştiutor ci unul copiator / reproducător de informaţie. Învăţătura, ştiinţa înseamnă competenţe, informaţia culeasă mai ales din surse orale este amatorism. Marea problemă a amatorilor este că nu se mulţumesc să-şi rezolve / rateze problemele personale/familiale/de grup ci devin surse de competenţă, de obicei nesolicitată de nimeni dar aruncată înspre toţi cu mărinimie şi infinită mândrie: am citit/am ascultat vreme de câteva minute/ore şi m-am specializat deci vă pot da sfaturi tuturor. Nu numai că vă sfătuiesc dar vă şi judec/vă etichetez: nu se face aşa! /habar n-aveţi!/ sunteţi proşti!.

Mirarea mea nu mai are margini: dacă se învaţă aşa de uşor şi se obţine atât de simplu orice specializare, de ce mai e nevoie de atâţia ani de şcoală, de atâţia profesori, de asemenea cheltuieli? M-am prins: e o conspiraţie cel puţin europeană dacă nu mondială împotriva românilor pentru a-i face să creadă că sunt tâmpiţi/proşti/retardaţi şi pentru a-i face să-şi cheltuie banii cu şcolarizări, calificări, specializări şi perfecţionări şi a deveni dependenţi financiar de spoliatorii occidentali.

Dar poporul român e perspicace! Sesizează capcana, intuieşte pericolul! Ia măsuri imediate. Scade investiţia în sistemul de învăţământ, pe care îl critică permanent desfiinţându-l de-a dreptul. Oricum, cine vrea să-nveţe cu adevărat va învăţa de pe net, de la televizor. Îi ajunge dacă silabiseşte la citire şi stă bine cu auzul. Nu înţelege? Da’ ce, la şcoală înţelegi? Şi treci clasa, faci liceul, facultatea, masterat, doctorat, politică ... Şi tot de pe net îţi iei totul, chiar lucrarea / dizertaţia de diplomă/masterat/doctorat. Iar orientarea politică o poţi lua de la televiziune. Cu ce ţi-a mai rămas de la comunişti, e numai bine.

Locuitor al vechii Dacii, nu te lăsa! Bagă mare! Eşti cel mai tare şi nimeni nu-i ca tine! De-aia-ţi fug copiii în Occident la muncă şi nevestele la îngrijit bătrâni fiindcă au fost educaţi că nici un sacrificiu nu-i prea mare pentru patria ta! Dacă de la daci ne-a rămas brânză, mânz, viezure, de la romani am păstrat Ubi bene ibi patria nu Ubi patria, ibi bene. Şi te lasă pe tine, care chiar crezi că dacă n-am fi aşa de proşti şi fuduli am fi mult mai deştepţi (sic!), te lasă în mijlocul acestui delirium tremens al tuturor intoxicaţilor/îmbătaţilor cu: alcool, putere, politică, ură, dispreţ, naţionalism, automulţumire, superioritate, conspiraţionism, ortodoxism, antiintelectualism, protocronism, minciună, lene, diversiune, subiectivism, televiziune şi net, etc. dar niciodată intoxicaţi/beţi de: luciditate, echilibru, respect, obiectivitate, carte, studiu, educaţie.

Nu-l aud pe vreunul dezbătând cine ştie ce ecuaţie matematică, vreo teorie de ultimă oră din fizică ori vreo inginerie genetică.

Noroc că internetul a devenit un fel de curs superintensiv de ingineri, profesori, medici, critici literari, comentatori sportivi, analişti politici, manageri, profesionişti în toate domeniile, altele decât cele în care specialistul reciclat s-a pregătit în şcoală, unde, se pare, a ratat calificarea la nivelul care l-ar fi făcut să fie mulţumit de ceea ce este şi, prin urmare, să nu mai caute altceva decât ca hobby.

Expresia „nimeni nu e de neînlocuit”, folosită din ce în ce mai des şi de către persoane care chiar pot fi primele înlocuite nu numai fără pierderi ci chiar cu un substanţial câştig, are din ce în ce mai evident sensul de „oricine poate fi înlocuit” ceea ce nu e deloc aşa, dar observ, are din ce în ce mai mulţi adepţi în societatea de azi.  

Sigur că sintagma este corectă numai în măsura în care sensul ei este unul tehnic, acel nimeni fiind o piesă a unui angrenaj pe care o schimbăm cu alta ce are caracteristici echivalente. Însă în cazul unui om, unde nu vom găsi niciodată doi indivizi identici cel puţin atâta vreme cât nu se va interveni masiv din punct de vedere genetic, lucrurile pot fi pozitive ( mai potrivit ) sau negative ( mai nepotrivit ). Tendinţa este însă de a înlocui pe cineva uzat cu altcineva nou dar rebut căci şi societatea produce din ce în ce mai multe rebuturi sau, oricum, mult mai vizibile. N-am avut niciodată tendinţe conservatoare sau retrograde şi sunt unul dintre cei care promovează noul dar cred că singura cale de progres este aceea prin care se evită diferenţele valorice, ele putând fi cel mult de „experienţă” între cel înlocuit şi înlocuitorul său, poate cu un plus de valoare pentru cel mai tânăr sau înlocuitor, valoare ce poate suplini lipsa de „experienţă”.

Generaţia prinsă în schimbările de la ’89 a beneficiat de oportunităţile momentului fără a fi pregătită pentru asta. S-au înfiinţat instituţii de tip capitalist cu mentalităţi comuniste. Specialiştii în „să trăiţi tovarăşe secretar/primar” au devenit întreprinzători particulari, contabilii de ferme, obişnuiţi să umfle cifrele pentru „cincinalu-n patru ani şi jumătate” au ajuns bancheri, judecători care te condamnau pentru o-njurătură adresată regimului au ajuns în ministerul justiţiei, sau şefi de tribunale, securiştii cărora li s-a descoperit vocaţia de apărători ai ţării nu ai regimului au acumulat averi şi controlează media. Dar nici tinerii acelei perioade n-au pierdut prilejul de a ocupa numeroase şi importante funcţii, cele mai multe peste valoarea lor profesională sau capacitatea intelectuală. Iar capacitatea intelectuală şi caracterul rămân cam cele de la 20 de ani. Pot fi cosmetizate cam aşa cum poate fi făcut unul de 1,50m să aibă 1,90 urcându-l pe catalige. La o poză de grup mai nici nu se observă dar în rest ... Veniţi din lumea celor 10 clase obligatorii, a şcolilor profesionale şi a liceelor la seral, odată cu deschiderea porţilor universităţilor s-au aruncat cu toţii în valul învăţământului superior şi-au ocupat, la început din lipsă de personal iar mai apoi prin legături de tot felul, cele mai importante posturi. Sunt cu toţii acolo şi astăzi şi singura lor preocupare este să-şi consolideze poziţiile şi să-şi avantajeze membrii familiei şi prietenii.

Cei care au terminat şcoala după 2005-2010, chiar dacă erau foarte buni nu prea mai aveau ce prinde dacă nu erau specializaţi în domenii foarte căutate oriunde. Mai clar spus, pasionaţii de film, fiindcă au ajuns prea târziu, au rămas afară deoarece sala era deja ocupată, în cea mai mare parte, de cei care s-au dus la film să nu stea pe-acasă.

După 2010, exigenţele, încă, după opinia mea, destul de scăzute de la bac, au mai redus hemoragia de specialişti  atestaţi cu diplome obţinute pentru referatele reproduse de pe net, pentru cumpărarea cu tenacitate a lucrărilor publicate de profesorii cu care susţineau examene şi, de ce nu, demonstrarea competenţelor dobândite prin înmânarea individuală sau de grup a plicurilor sau ambalajelor cu conţimut plin de respect şi consideraţie.  

PS.  Aceasta va fi ultima postare de pe acest blog. Nimic, sau aproape, din ceea ce am scris aici n-a fost întâmplător. Dar cred că a venit momentul punctului final. Fiindcă, vorba românului vorba multă, sărăcia omului sau boală lungă, moarte sigură. Cred însă că există suficient material care poate fi revăzut. S-ar putea să mai adaug unele comentarii la textele existente, dar atât.

Mulţumesc tuturor celor care, mai des ori mai rar, au urmărit gândurile mele, acelora – din păcate puţini – care au avut curajul să posteze comentarii sau să evalueze textele şi mai ales celor care s-au alăturat acestui blog.

Tuturor, cu deosebită stimă, vă urez multă sănătate, fericire şi împlinirea oricăror dorinţe ! Să ne (re)vedem / (re)auzim cu bine !

ROMÂNIA MI(S)TICĂ VS ROMÂNIA MI(S)TIFICĂRII

Zi de zi, împrejurul nostru, vedem doar manifestări ale dualităţii: deştepţi şi proşti, usl-işti şi băsişti, patrioţi şi vânzători de ţară, creştini şi atei, bogaţi şi săraci, stăpâni şi slugi, etc., încât ai crede că lumea e atât de simplă că, dacă elimini un termen al antitezei, se rezolvă toate problemele. Ne-am întors, parcă, în lumea basmului unde taberele păreau foarte clare deşi nu era tocmai aşa. Fraţii lui Prâslea păreau tipi de treabă până ce mezinul le-a luat-o înainte. Zgripţuroaica părea prototipul răului până la atitudinea eroului faţă de puii acesteia. Deci, de când lumea, dacă eşti mai bun, mai deştept, mai harnic sau mai curajos ai probleme chiar şi cu cei mai apropiaţi, în vreme ce până şi la creaturile cele mai ciudate şi mai crude, progeniturile dictează comportamentul. Te porţi bine cu copiii mei şi aceştia te plac, ai toată bunăvoinţa şi sprijinul meu. Altfel, e rău...

 În zilele noastre, problema e că progeniturile sunt, încă de mici, după chipul şi asemănarea părinţilor care n-au fost tocmai uşă de biserică, ba putem spune că au fost cam poarta iadului, suporteri veseli, ghizi convingători sau paznici neînfricaţi şi devotaţi la curtea Comunismului. Nu prea se revoltau şi nici nu invocau ajutorul divin în lupta cu demonii înfometării şi izolării de civilizaţie. Azi, părinţi şi copii nu numai că se bucură de binefacerile libertăţii dar, ajunşi în situaţii dificile, declară, siguri pe ei, că nu se tem decât de Dumnezeu. Şi fiindcă nu se tem decât de El, au cu toţii bodyguarzi personali care-i apără de Dumnezeu, pe ei, familia şi proprietatea, probabil să nu le-o ia înapoi cei de la care au furat-o. Câtă făţărnicie poţi avea ca să-l foloseşti pe Dumnezeu ca simbol al fricii.

Fiecare individ ar trebui să se teamă în primul rând de el însuşi, de ce este capabil/incapabil să facă în momente şi situaţii dintre cele mai variate. Numai aşa poate fi extrem de atent la fiecare gest pe care-l face, la fiecare cuvânt rostit, la fiecare atitudine vizavi de semenii săi.

Şi-atunci Dumnezeu ar putea să-şi vadă liniştit de treburile sale n-ar mai fi nevoie să gestioneze fricile tuturor lichelelor fără-de-Dumnezeu.

Îi doare-n ... coduri

Vremea faptelor a trecut de mult. Nimeni nu mai dă doi bani pe ele. Mi-aduc aminte, iar şi iar, de snoava în care se povestea cum românii, disperaţi că s-a defectat maşina socialismului multilateral-dezvoltat şi nu se mai clintea din loc, au chemat specialiştii cei mai grozavi care, ridicând capota, au descoperit că motorul şi direcţia erau praf. I-au informat pe proprietarii care, sideraţi, au replicat în cor: Da, dar ascultaţi ce claxon avem!

Urmaşi demni ai celor de dinainte de ’89, cu singura deosebire că pot face avere fără să se teamă, indivizi ce folosesc aceleaşi practici, politicienii de astăzi au conştientizat rapid că atunci când claxonul e asurzitor, nu mai contează motorul. Ba, mai mult, şi-au multiplicat claxoanele, care par să fi devenit, pentru cei mai mulţi, adevărate voci de sirene capabile să le ia minţile căci, neavând nici puterea nici dorinţa de a-şi astupa urechile, îşi vor zdrobi iluziile de stâncile realităţii viitoare, trăgându-i cu ei şi pe nevinovaţi.

Experimentul ceauşescu pare să nu fi servit la nimic. A fost ales fiindcă era tânăr şi ne-a-mbătrânit pe toţi. Pe unii chiar cu anii ... Dar nimic nu e mai important decât vocea poporului.

Vorba lui Caragiale : box populi, box dei !

 

„Cu ajutorul lui Dumnezeu ...”

Când le aud pe toate fostele grăsane care după ce au slăbit declară că se simţeau bine şi înainte, mă ia ameţeala. Toate declară fie că s-au apropiat de Dumnezeu fie că Dumnezeu le-a ajutat. Pe vremea când erau grase, cele mai multe mărturiseau că au probleme cu glanda, singura glandă vinovată de starea lor fiind, de fapt, la majoritatea copleşitoare, glanda nesimţirii. Stilul acesta, de-a găsi cauza în exterior şi de a nu-ţi asuma vina ( nici măcar aceea de-a acumula mai mult decât consumi ), ne va crea multe probleme. Nicio societate nu poate evolua dacă nu are în centrul său individul responsabil şi dacă, în loc să încurajeze responsabilizarea acestuia, îl integrează într-un colectiv ( echipă, clasă, comisie, partid ) care îi anulează statutul individual ce se diluează / se pierde în masa amorfă şi anonimă a colectivităţii.

Cum poţi evolua ca individ când eşti sufocat de colectivitate mai ales dacă acea colectivitate e submediocră? Şi ce societate este aceea care îşi devorează valorile şi scoate în faţă produse manufacturate după chipul propriei mediocrităţi?

 

PE NORII DE TĂMÂIE

Pe norii de tămâie cerul cade

Şi fiebinţeala rugii îl pătrunde

Când tânguiala nopţilor se-aude

Ademenind cu hohote-n cascade...

E râs? O ştie doar ecoul. Poate-i plâns

Ce sparge clopote cu limbi de lemn

Când peste cânt de lebede se-aştern

Interogări de bufniţe cu glasul stâns.

Sub orizont de clopot îngropaţi

La marginea unde se pierd priviri

Mai inspirăm văzduhu-n care miri

Se sting pe rând de dor asfixiaţi.

SĂRACI CU DUHUL

Legat de catarg, Ulise a fost singurul care a ascultat cântecul sirenelor şi, în acelaşi timp, n-a plătit cu viaţa pentru asta. Toţi camarazii săi au scăpat pentru că n-au auzit cântecul. Nu există aşadar decât aceste căi. Fie eşti atât de bine ancorat în spaţiul tău ( catargul ) şi de valorile tale detaşându-te astfel de exteriorul ademenitor dar ucigător ( cântecul sirenelor ) fără a te gândi vreun moment să ratezi o astfel de experienţă, fie eşti surd prin refuzul acceptat şi autoimpus ( de a-ţi turna ceară în urechi ) de a auzi chemarea ( dar pentru asta trebuie să crezi în cel care îţi interzice să asculţi ceea ce ţi-ar produce mult rău atât ţie cât şi celor din jur ).

Din păcate azi tot mai puţini sunt dispuşi să renunţe de bunăvoie şi nu mai există nici posibilitatea limitării libertăţii adulţilor sau copiilor, nepregătiţi pentru o astfel de aventură, de a asculta / de a vedea lucruri fermecătoare dar care, neînţelese, produc efecte devastatoare.

O libertate care va face, probabil, din noi toţi, tot o apă şi-un pământ, căci, până la urmă, din pământ suntem...iar orgoliul nostru fără de limite îl va determina până la urmă pe Dumnezeu să-şi retragă suflarea divină cu care ne-a cinstit în momentul Facerii.

Va fi cum... s-a putea

În 7.07 s-au împlinit trei ani de la prima postare pe blog iar lunile iulie şi august ale anului 2011 au fost printre cele mai pline de realizări, fiindcă, aşa cum spunea Blaga, orice-nceput se vrea fecund, / risipei se dedă florarul.  În consens cu poetul ardelean am încercat să rămân florarul, nu legumicultorul şi cu atât mai puţin agricultorul ( cel care ar oferi tuturor pâinea cea de toate zilele ), oferind, dacă nu cele mai exotice şi mai fascinante buchete, cel puţin un tărâm cu cât mai puţine buruieni şi verdeţuri ce ar fi putut atrage tot felul de râtani şi ierbivore.  Sigur că nu exclud tendinţa ludică prezentă în multe dintre textele oferite vederii în aceşti trei ani dar şi, prin aceasta, încercarea disperată de anihilare a dezamăgirilor cotidiene şi detaşarea, neutralitatea sugerate prin titluri comune. Poate că, în tradiţia ortodoxo-românească, am teoretizat mai mult decât am exemplificat / am personalizat dar, fidel principiului lui Kogălniceanu vom critica cartea iar nu persoana, m-am oprit asupra defectului / viciului / comportamentului nu asupra persoanei. Fiindcă persoanele, după cum s-a dovedit de cele mai multe ori, nu respectă / nu ilustrează principiile deoarece nu prea le au. Dacă aş fi ilustrat trăsături prin atribuire imediată aş fi fost nevoit să revin tot la două zile cu rectificări din cauza comportamentului cameleonic al subiecţilor dispuşi la asumarea presupunerii / a posibilului şi nu a iminentului / a realizabilului ca şi ciobanul mioritic ce răspunde printr-o condiţională cu verb la indicativ viitor urmată de o subiectivă cu predicat la conjunctiv, un mod al posibilului dar nu al certitudinii: de-o fi să mor.

Cam aceasta ( de-o fi să... ) este matricea atitudinii faţă de provocările zilnice, atitudine ce naşte comportamente bizare, de la comic la absurd, atunci când posibilitatea alunecă în certitudine dezvăluind eterna inadecvare / nepregătire / surpriză ( iarna nu-i ca vara, nice salca nu-i ca pomul..., unde dai şi unde crapă, etc. ).

TIMEO DANAOS ...

        Copilărie şi mitologie - lehamite, dispreţ, blazare - senectute şi religie. Cam ăsta e rezumatul vieţii unui rebut al comunismului, de fapt al socialismului multilateral dezvoltat. Dacă aş fi vizitat Grecia în adolescenţă aş fi căutat, cu siguranţă, Olimpul. Dacă aş fi vizitat-o la maturitate aş fi vrut să văd Salonic, Atena, marile oraşe. Dar acum, ca tot bătrânul imparţial, nu te poţi opune unei doze de spiritualitate. Şi, uite aşa, în prima zi de vacanţă în Grecia, m-am trezit la Meteora. Nu pot spune că regret fiindcă peisajul e absolut fascinant, de o măreţie a austerităţii cum rar poate fi imaginată, dar spiritualitate cam zero căci totul a devenit un fel de turism religios în care ţi se iau bani cam pentru nimic. 

          Anacronismul comportamental al călugărilor vizavi de sincronismul lor existenţial m-a făcut să nu mai vizitez şi cea de-a doua mănăstire ( cea de călugăriţe - vezi fotografia de mai jos ). Dar n-am putut să nu mă extaziez în faţa frumuseţii.