Mi-e
sufletul ca o lămâie stoarsă
cu
amăreala toată-n coajă strânsă...
Sunt
toţi plecaţi, lumina-i stânsă
iar
casa e, de hoţi, pe dos întoarsă
dar
nici-un semn nu lasă-n urmă,
a
căutării cu atâta sârg,
şi
îndoieli bogate dau în pârg
în
vreme ce credinţa ni se curmă
că
mai rezişti pe tronul Tău de domn
şi
de-asta, iată, însumi, Te îndemn
să
dai, de n-ai murit, măcar un semn
că
Te-ai trezit din mult prea lungul somn...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu