GÂNDURI 11

Retorica pe care ne-o amintim cu toţii, din vremea discursurilor din M.A.N. devenită astăzi Parlament, când toţi lăudau meritele dictatorului, şi-a schimbat sensul, criticând/blamând/înjurând azi pe cel apelat cu acelaşi cuvânt, dictator, dar care nu mai are nimic din ceea ce denumeşte cuvântul respectiv, nu pentru că, poate, nu şi-ar dori-o, ci  pentru că nu mai e posibil. Termenul are însă un impact deosebit fiind legat de ideea de umilinţă supremă a individului care, astăzi, a devenit, vezi bine, liber şi neiertător cu cei care-l calcă pe coadă.

În spiritul preacuvioasei tradiţii româneşti, ce revoluţionează, periodic, terminologia, dictator este părintele care nu-ţi permite să-i dai cu o cărămidă în cap, profesorul care nu-ţi dă voie să copiezi, poliţaiul care-ţi ia carnetul fiindcă eşti beat la volan, în vreme ce democraţii sunt cei care te încurajează să faci astea, susţinând că, în caz contrar, personalitatea ta nu se va dezvolta armonios. Şi pentru că acest tip de proces de democratizare este în plină desfăşurare, aştept, cu nerăbdare, personalităţile armonioase ale anilor ce vor urma când părinţii vor purta armuri, profesorii vor fi numai din stirpea lui Homer iar agenţii de circulaţie vor umbla cu damigenele şi butoaiele pline, în portbagaje, pentru a-i cinsti pe şoferii din trafic.

Dar, până atunci, să ne bucurăm de palpitantul prezent mulţumindu-ne cu cele de tranziţie, ale uzurpatorilor de tot felul.

VERSURI 25

                   Ascult mereu căderea ta în vis,

                   îţi însoţeşte muzica plutirea,

                   ce pare că-i tăcerea-n care mi-s

                   purtat să-ţi mângâi, tandru, unduirea.

                   Printre sonate, fugi ori simfonii

                   uit, biciuit de note, să mă tem

                   când melcii se retrag în cochilii

                   sub deznădejdea unui, ultim, requiem...

SLALOM PRINTRE SPERANŢE 6

Cred că, atunci când speranţa le-a rămas primilor oameni răvăşiţi de aşteptările înşelate de răzbunătoarea Pandora, strămoşii noştri erau plecaţi cu oile prin munţi, la păscut, ori cu dragobetele prin vreo şezătoare, ori la vreun masterat în istorie care le consolida vechile deprinderi de a face din fiecare înfrângere, o victorie triumfală. Căci numai astfel se poate explica faptul că, aproape de fiecare dată, ne-am ales prost partenerii iar, uneori, i-am şi trădat. Speranţa, n-a fost pentru noi nici adăpostul nici scutul ci un simplu jalon pe care l-am ocolit cu perseverenţă de fiecare dată, un reper de care trebuia să stăm departe. Tot comportamentul nostru, ca naţiune, a fost, parcă, o punere în scenă a mitului lui Sisif fiindcă, de fiecare dată când se părea că scăpăm de greutate, o luam de la capăt sau a proverbului, mai apropiat spiritului nostru „te îneci ca ţiganul la mal”, comportamente ce stau sub semnul pedepsei, respectiv al infatuării şi aroganţei.

De aceea cred că speranţa, pentru noi, a rămas întotdeauna exterioară, fiindcă, dacă ar fi fost interioară, ar fi fost amplificată de fiecare pas spre obiectivul asumat, metamorfozându-se, firesc, în certitudine a fericirii sau nefericirii, a victoriei sau a înfrângerii, a înţelepciunii sau a imbecilităţii, a putinţei sau neputinţei, dar niciodată a minciunii şi a trădării.

New Generation ... vs... Old Generation

S-ar traduce simplu: lupta mentalităţii noi cu cea veche, dacă n-ar îmbrăca, adeseori, forma hidoasă a luptei tinerilor cu bătrânii şi n-ar avea drept miză banii, funcţiile, poziţiile sociale, etc. Se eludează însă faptul că mentalitatea nu ţine de vârstă ci de tradiţie, educaţie şi imaginaţie. Dacă tradiţia spune că se circulă pe partea dreaptă, atunci nu-i destul să-ţi cumperi o maşină cu volan pe dreapta pentru a circula pe stânga ci trebuie ori să schimbi legislaţia şi atunci cei afectaţi, adică majoritatea să fie de acord să se schimbe, ori să te muţi într-o ţară ce prevede aceasta şi atunci te schimbi/încadrezi  tu. Educaţia îţi permite să înţelegi regulile şi să le respecţi pentru că le înţelegi şi nu pentru că aşa fac alţii, pe când lipsa educaţiei te face să nu respecţi legile pentru că unii, care tind să devină majoritari, aşa fac. Imaginaţia te ajută să vezi mai departe decât lungul nasului şi să te gândeşti la viitorul mai multor indivizi decât cei pe care-i are familia ta ( inclusiv prietenii / simpatiile şi pupătorii, amatori şi profesionişti, ai dosului tău ), la nepoţii şi strănepoţii tuturor chiar dacă tu nu ai.

Sigur că nu intră în calcul toate cadavrele ţinute la vedere şi miros, descompuse de multă vreme deşi aparţin atât unor persoane tinere cât şi unora cu termenul de valabilitate expirat.

VERSURI 24

                   Către bârlog se târâie lumina     

                   stoarsă de vlagă,-ncet şi prăfuită,

                   seara cocleşte-azurul, surghiunită

                   de întunericul pătruns de vina

                   intrării zilei tale-n a mea noapte

                   să-mi ciuruiască somnul fără vise

                   în care, doar uitarea, pare-mi-se,

                   încoronată e, regină, dintre toate.

GÂNDURI 10

România politicienilor şi a cadrelor de conducere muşteşte de incompetenţă, aroganţă şi grandomanie şi se încadrează perfect în sindromul „capra râioasă”. Plină de bube, vizibile şi dizgraţioase, care provoacă şi o anume detaşare a celorlalţi, temători de o contaminare nu numai nedorită dar şi imposibil de acceptat, capra îşi poartă coada pe sus, cu aroganţă căprească în ochii tuturor, dar cu trufie leonină în proprii-i ochi. Behăie încoace şi încolo, sare dintr-un loc în altul şi se descurcă onorabil în condiţii grele. Însă, dacă apucă la bucate, şi-o dă în petic. Pradă tot, se urcă şi pe tavan, iar, în final, provoacă dorinţa tuturor de a scăpa de ea.

Din păcate, dorinţa nu se prea poate îndeplini fiindcă e şi deosebit de prolifică. Rămâne doar speranţa că nu ne vom umple şi noi de râie.

New Generation 5

Ultima generaţie de români este extrem de rezistentă la zgomot. Este

imunizată şi cred că tăcerea ar fi boala care ar extermina-o. Dacă vreţi să o vedeţi ofilită, gălbejită şi în pragul dispariţiei, cereţi-i să refacă experienţa blagiană „ Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună” sau măcar de a sesiza că i se lovesc de timpane şi cuvinte. Zgomotul este cuvântul cheie al existenţei şi rezistenţei româneşti. Românul rezistă prin zgomot şi pentru zgomot. Cei mai zgomotoşi sunt cei mai bravi. Amintiţi-vă răcnetele de luptă care au dominat istoria şi cinematografia sergiunicolaesciană. Cine ar fi putut să le facă faţă? Mă gândesc, cu mândria nemărginită a reprezentantului unei naţiuni superioare, la bieţii japonezi care până şi câinii de luptă şi i-au selectat astfel încât, oricât de mari ar fi durerile suferite sau oricât de iritaţi ar fi, să rămână demni şi să nu scoată nici un sunet, în vreme ce schelălăitul prelung al câinelui lovit cu sete şi superioritate de stăpânul absolut sau lătratul amplificat de liniştea nopţii, al haitelor de câini comunitari care-ţi demolează timpanul şi-ţi ridică părul, prin zonele rămase neepilate, înainte de a-ţi perfora pielea, reprezintă adevăratul brand al românilor, urmaşi ai lupilor-daci.

          Astăzi hămăielile, transformate în lătrături şi urlete, evadează din spaţiul televizorului şi invadează casele şi contaminează ireversibil spaţiul personal dar şi cel public instituind drept normal, un comportament aberant, bolnăvicios.

          Şi, de-am purta, măcar, aparate auditive... Ne-am putea simţi normal, scoţându-le bateriile!?!

VERSURI 23

E, trupul tău, o amforă grecească

plină de mir, ascunsă-n apa mării,

cu forma-i, spre adânc, să ispitească

satiri surprinşi în clipa disperării.

Stam singur, şi visări mă cuprindeau,

cu ochii-n cer, cu îngeri pe retină,

în timp ce pe timpane mişunau

ode-nchinate ţie, în surdină.

VERSURI 22

Supusul Tău viclean, curtenitor,

n-am fost şi nu voi fi vreodat’

chiar dac-ar fi, ca ultim muritor,

să-Ţi sorb licoarea fără de păcat

a vorbelor, năvală fără rost,

uitând, narcotizat de gustul lor,

că singur eu stăpânul meu am fost

şi ieri şi azi şi-n vecii vecilor.

GÂNDURI 9

          Mă-ntreb, adesea, cât de prost trebuie să fii, ca om, încât să nu-i mai poţi asculta decât pe cei care-ţi confirmă părerile, să nu mai poţi citi decât ziarele ori să te uiţi la televiziunile care, spunând aceleaşi lucruri, adevărate anestezice, pe care vrei să le auzi, te imbecilizează în cele din urmă. Şi asta cu atât mai mult cu cât părerile tale sunt limitate de interesele personale cele mai primitive: venituri mai mari, mai mult liber, taxe cât mai puţine şi mai mici, într-un cuvânt evaziune de la îndatoririle cetăţeneşti. E o formă de a te plasa mereu în opoziţie deoarece fiecare grupare aflată la putere te nedreptăţeşte, din punctul de vedere prezentat mai sus. Fiindcă fiecare, în opoziţie e liberal iar la putere e conservator.

De cât timp e nevoie pentru a creşte o generaţie ce poate fi educată, nu supusă ci dornică de a se educa, de a se schimba? Cred că de o veşnicie. Şi asta pentru că fiecare generaţie apucă să preia metehnele celei anterioare ( de fapt, promovarea se şi face în funcţie de capacitatea de a prelua şi perfecţiona aceste metehne ). O societate bazată pe calităţi este obositoare dar una bazată pe defecte este incitantă. Pentru că, cea dintâi, este lumea care i-a plictisit pe Adam şi Eva, în vreme ce, a doua, născută din primul defect uman, lăcomia ( am ce-mi trebuie dar mai vreau ), nu numai că nu plictiseşte pe nimeni ci este motorul întregii existenţe.

Mai uşor poate fi concepută o lume în care îngerii se ţin de drăcovenii decât una cu draci pocăiţi, bătând mătănii şi ţinând posturi prelungite.

Modelul fiecăruia nu este decât imaginea spiritului său. Dacă eşti un ranchiunos, modelul tău este unul care critică pe toată lumea, dacă eşti un un parvenit, modelul este unul care şi-a depăşit condiţia dar n-a fost încă asimilat, etc., etc.

Din păcate, cei echilibraţi, cinstiţi, integri sau modeşti riscă să rămână propriile modele deoarece tot mai puţini se regăsesc în ei.

VIVANT PROFESSORES !

De ziua ta, deci şi a mea , fireşte,

PROFESORE, îţi spun: Să ne trăieşti !

Căci nu iubeşte cine nu trăieşte

Şi viaţă nu-i atunci când nu iubeşti.

Nu-ţi pară meseria o corvoadă

Şi nu privi mereu în urma ta

Iar din triumf nu face o bravadă

Şi nici statui să-ţi facă n-aştepta.

De comunist a fost sau democrat

Ori turnător sau poate dizident

Un senator războinic ori paşnic deputat,

Pe toţi tu i-ai trimis în parlament.

Aşa că azi, te bucură de toate,

De milă nu-ţi mai plânge! Umilit,

Stai pentru-o clipă drept şi te socoate

Cât ai iubit şi cât ai fost iubit.

Şi din covrigul aruncat cu silă

Să potolească gloata hămesită,

Ţie-ţi rămâne, ca întotdeauna,

Tot gaura umilă şi spăşită...

De-aceea azi, să le-oferim prinos

O gaură spăşită, de din dos,

Pe care, pentru-a dobândi virtute,

Cu patimă, cu toţii, s-o sărute !