Ultima generaţie
de români este extrem de rezistentă la zgomot. Este
imunizată şi cred că tăcerea ar
fi boala care ar extermina-o. Dacă vreţi să o vedeţi ofilită, gălbejită şi în
pragul dispariţiei, cereţi-i să refacă experienţa blagiană „ Atâta linişte-i
în jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună” sau
măcar de a sesiza că i se lovesc de timpane şi cuvinte. Zgomotul este cuvântul cheie al existenţei şi
rezistenţei româneşti. Românul rezistă prin zgomot şi pentru zgomot. Cei mai
zgomotoşi sunt cei mai bravi. Amintiţi-vă răcnetele de luptă care au dominat
istoria şi cinematografia sergiunicolaesciană. Cine ar fi putut să le facă
faţă? Mă gândesc, cu mândria nemărginită a reprezentantului unei naţiuni superioare, la
bieţii japonezi care până şi câinii de luptă şi i-au selectat astfel încât,
oricât de mari ar fi durerile suferite sau oricât de iritaţi ar fi, să
rămână demni şi să nu scoată nici un sunet, în vreme ce schelălăitul prelung al
câinelui lovit cu sete şi superioritate de stăpânul absolut sau lătratul
amplificat de liniştea nopţii, al haitelor de câini comunitari care-ţi
demolează timpanul şi-ţi ridică părul, prin zonele rămase neepilate, înainte de
a-ţi perfora pielea, reprezintă adevăratul brand al românilor, urmaşi ai
lupilor-daci.
Astăzi
hămăielile, transformate în lătrături şi urlete, evadează din spaţiul televizorului
şi invadează casele şi contaminează ireversibil spaţiul personal dar şi cel
public instituind drept normal, un comportament aberant, bolnăvicios.
Şi,
de-am purta, măcar, aparate auditive... Ne-am putea simţi normal, scoţându-le
bateriile!?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu