Retorica pe care
ne-o amintim cu toţii, din vremea discursurilor din M.A.N. devenită astăzi
Parlament, când toţi lăudau meritele dictatorului, şi-a schimbat sensul,
criticând/blamând/înjurând azi pe cel apelat cu acelaşi cuvânt, dictator, dar
care nu mai are nimic din ceea ce denumeşte cuvântul respectiv, nu pentru că,
poate, nu şi-ar dori-o, ci pentru că nu
mai e posibil. Termenul are însă un impact deosebit fiind legat de ideea de
umilinţă supremă a individului care, astăzi, a devenit, vezi bine, liber şi neiertător
cu cei care-l calcă pe coadă.
În spiritul
preacuvioasei tradiţii româneşti, ce revoluţionează, periodic, terminologia, dictator
este părintele care nu-ţi permite să-i dai cu o cărămidă în cap, profesorul
care nu-ţi dă voie să copiezi, poliţaiul care-ţi ia carnetul fiindcă eşti beat
la volan, în vreme ce democraţii sunt cei care te încurajează să faci astea,
susţinând că, în caz contrar, personalitatea ta nu se va dezvolta armonios. Şi pentru
că acest tip de proces de democratizare este în plină desfăşurare, aştept, cu
nerăbdare, personalităţile armonioase ale anilor ce vor urma când părinţii vor
purta armuri, profesorii vor fi numai din stirpea lui Homer iar agenţii de
circulaţie vor umbla cu damigenele şi butoaiele pline, în portbagaje, pentru
a-i cinsti pe şoferii din trafic.
Dar, până atunci,
să ne bucurăm de palpitantul prezent mulţumindu-ne cu cele de tranziţie, ale
uzurpatorilor de tot felul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu