Cred că, atunci
când speranţa le-a rămas primilor oameni răvăşiţi de aşteptările înşelate de răzbunătoarea
Pandora, strămoşii noştri erau plecaţi cu oile prin munţi, la păscut, ori cu
dragobetele prin vreo şezătoare, ori la vreun masterat în istorie care le
consolida vechile deprinderi de a face din fiecare înfrângere, o victorie triumfală.
Căci numai astfel se poate explica faptul că, aproape de fiecare dată, ne-am
ales prost partenerii iar, uneori, i-am şi trădat. Speranţa, n-a fost pentru
noi nici adăpostul nici scutul ci un simplu jalon pe care l-am ocolit cu
perseverenţă de fiecare dată, un reper de care trebuia să stăm departe. Tot comportamentul
nostru, ca naţiune, a fost, parcă, o punere în scenă a mitului lui Sisif
fiindcă, de fiecare dată când se părea că scăpăm de greutate, o luam de la
capăt sau a proverbului, mai apropiat spiritului nostru „te îneci ca ţiganul la
mal”, comportamente ce stau sub semnul pedepsei, respectiv al infatuării şi aroganţei.
De aceea cred că
speranţa, pentru noi, a rămas întotdeauna exterioară, fiindcă, dacă ar fi fost interioară,
ar fi fost amplificată de fiecare pas spre obiectivul asumat, metamorfozându-se,
firesc, în certitudine a fericirii sau nefericirii, a victoriei sau a
înfrângerii, a înţelepciunii sau a imbecilităţii, a putinţei sau neputinţei, dar
niciodată a minciunii şi a trădării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu