GÂNDURI 17

Suferim de boli grave care, chiar dacă nu sunt recunoscute de pacienţi şi uneori sunt privite cu uşoară condescendenţă de doctori, macină societatea românească ajunsă într-o stare de emaciere aproape de limita descompunerii. Trăind aici nici măcar nu mai simţim duhoarea descompunerii pentru că mirosul pestilenţial inhibă, odată cu trecerea timpului, simţul olfactiv. Creierul, timpanul sau văzul bombardate zilnic cu tâmpenii, platitudini ori kitsch-uri îşi reduc potenţialul nativ până la anihilare devenind tomberoane ale gunoiului verbal şi ideatic al oricărei fiinţe generatoare de sunete articulate.

Mai grav e că nu-şi mai toarnă debilităţile unei gândiri schingiuite de informaţii legate de ultimii morţi din oraş, de divorţuri, amantlâcuri, reţete culinare, pupat dosuri, laude şi bârfe, spălate de cântatul în corul bisericii, pupat moaşte, pelerinaje la mănăstiri şi închinări la icoane, în formele volatile ale oralităţii ci le încredinţează scrisului contribuind astfel la consolidarea finală a imaginii cetăţii, o imagine distorsionată ce, căutând să retuşeze urâtul, îl exacerbează.

  Fariseismul sau minciuna generalizată e cancerul ce roade societatea românească în care fiecare vorbeşte despre ceea ce îşi închipuie că face sau că este şi nu despre ceea ce face sau este cu adevărat, în care gestul obişnuit este proiectat cosmic, în care spiritul critic este considerat invidie sau bârfă ordinară iar spiritul autocritic este privit ca un semn de slăbiciune.