Trăiesc într-o ţară a
şefiei şi , implicit, a şefilor. Toţi visează, iar unii chiar reuşesc să devină
şefi. Problema este că şefia naşte probleme, presiuni. Toată lumea are nevoie
de favoruri şi acestea sunt făcute numai de şefi. Dar ei, în calitatea lor
imperială, nu pot face favoruri degeaba fiindcă şi ei au obligaţii faţă de
şefii lor. Femei sau bărbaţi, tuturor le place să fie linguşiţi, să li se intre
în graţii. Majoritatea subalternilor
sunt dotaţi cu vocaţia canină a gudurelii dar şi cu o limbă capabilă să se
muleze după dosul şefului şi nu pot rezista ispitei. În comunism şefii erau
puşi de partid, acum ei sunt puşi de partide. Cei care au rezistat la
alternanţa partidelor la putere, sunt şefii-cameleon. Nu ştiu dacă un cameleon
are, totuşi, capacitatea de a-şi schimba culoarea precum o are individul-şef.
El n-are mamă, n-are tată, are doar funcţia. N-are colegi, are amicii şi
subalterni. Pe primii îi favorizează cât poate, ei fac parte din haită, pe ceilalţi
îi tratează cu... obiectivitate, încât
ai crede că instituţia pe care o păstoreşte
este una privată, nu de stat. De fapt, la una particulară, dac-ar fi şef nu
s-ar angaja niciodată pe sine, atât este de incompetent, şi, din această cauză,
de obicei, îşi înfiinţează propria firmă de care se ocupă în timpul programului
de şef la instituţia de stat şi o perfuzează cu
influenţa funcţiilor publice şi a relaţiilor cu lumea atât de competentă şi loială interesului local/judeţean/naţional a celorlalţi şefi sau a funcţionarilor de stat.
Şi când te gândeşti că
era cât pe ce să apărem în ochii lumii drept o ţară de haiduci şi ciobani ! De fapt, suntem una de animăluţe de companie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu