Îmi pare amuzant jocul acesta pe care
îl practică atât românii cât şi occidentalii, jocul de-a Europa. Ai noştri par
nişte femei de serviciu plictisite să tot deretice din cauza altora, prea
pretenţioşi şi cu prea multe ifose, şi care, sătule din când în când, ridică
uşor covorul încercând să ascundă ţara, cu gunoi cu tot, sub preş. Pe de altă
parte, europenii se erijează, cel mai adesea, în cartografi care desenează şi
redesenează lumea în care trăiesc, ca primii descoperitori, părând să ignore
faptul că hărţile reprezintă realitatea şi nu invers. Adevărul este că, şi sub
comunism, eram europeni chiar dacă într-o Europă dezbinată şi nu într-una
unită. Că unirea poate să nu fie definitivă, este o certitudine şi, aşa cum se
întâmplă şi într-o căsnicie în care jurămintele pot deveni înjurături, totul
depinde numai de parteneri. Dar dacă îţi asumi parteneriatul, dacă faci cozi pe
la primărie şi biserică pentru a-ţi consfinţi uniunea, trebuie şi dovada
responsabilităţii.
Din partea cui însă, când mireasa e
puberă şi mirele un june pensionar care nu mai are, pare-se, nici răbdare, nici
vreme pentru crize de identitate?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu