GÂNDURI 22

Văzând şi ascultând ceea ce se petrece în legătură cu drama familiei al cărei copil a fost ucis de câini, constat că românii ( sau cel puţin cei care apar în aceste zile ori sunt chemaţi să-şi dea cu părerea ) sunt incapabili de empatie. Descopăr vocaţii inchizitoriale, mioritice, alimoşo-măneşti, dar tot mai puţin umane. Să ignori mizeria din jurul blocului, excrementele, părul, focarul de infecţie, potenţialul atac ( cu atâtea dovezi clare ) şi să porneşti, să susţii sau să girezi crucificarea unei bunici care a avut proasta inspiraţie de a-şi scoate nepoţii într-un loc nou de joacă şi ghinionul de a-i scăpa din ochi, mi se pare pervers. Crud şi crunt este că nimeni nu mai vorbeşte despre problema câinilor şi-a principalilor, de fapt adevăraţii, vinovaţi, adică administraţiile locale, cele care, de douăzeci şi ceva de ani n-au făcut absolut nimic pentru a rezolva problema. Ne plac vorbele mari de felul „în spatele unui bărbat de succes se află o femeie puternică”, dar, mai des întâlnită, este situaţia în care în spatele unui animal agresiv / neglijat / abandonat, se află un om iresponsabil.

În faţa puhoiului, individul nu este băgat în seamă, n-are nici o importanţă. Vai de ea lume în care indivizii sunt eliminaţi pentru a salva specia. Se pare că tranziţia ne-a întors, de fapt, în acea lume.