L’age d’or

Aceste gânduri le dedic profesoarei mele de franceză şi dirigintă în ultimii ani de liceu, Doamnei Livia POPA

Eram pe-atunci doar ţânci neştiutori

şi-am năvălit cu toţii în liceu

convinşi că şcoala va dura mereu

dar nu vom fi niciunii profesori.

Erau prea mulţi cu chip nevinovat

ce-n bărbile lui Engels ori lui Marx

ba şi-n chelia vajnicului Lenin

aveau punctul de sprijin ancorat

şi se pierdeau şi-atunci pe lungul drum

puţinii domni în mulţii camarazi

dar cât de greu ţi-a fost, Madame, să rabzi

mitocănia, o-nţeleg acum.

Din ’89 şi-au schimbat prea mulţi

blăniţa lor de-atei cu tricolor

şi devenit-au, sigur, prea uşor

toţi cetăţeni-model, pioşi, preaculţi.

Părerile de rău mă-ncearcă iarăşi

c-am fost învinşi de-al vremurilor mit

şi prea târziu noi am descoperit

o Doamnă rătăcită-ntre tovarăşi...

Iar azi, când vremea amintiri îşi cerne,

cu tot ce-a mai rămas nevinovat în mine,

Madame, encore une fois, je vous en prie,

pardonnez-moi şi..., mulţumiri eterne !