România neagră...-n cerul gurii

Mi-aduc aminte că-n vremea primei copilării am învăţat cum, dacă vrei să ai un câine rău trebuie să te asiguri că e negru-n cerul gurii. Nu exita, aproape, căţel care să nu fie trecut prin testul acesta. Apoi expresia a trecut graniţa devenind caracterizantă pentru un anumit fel de comportament uman. Erau negri-n cerul gurii toţi aceia care, cu motiv sau fără, săreau la ceartă sau la bătaie, incapabili să rezolve un conflict altfel decât violent şi niciodată prin dialog liniştit, calm.

O dată cu trecerea anilor lumea în general dar mai ales România, scăpată din bariera autorităţii ( unii au sărit peste, alţii s-au furişat pe sub ea şi câţiva, printre care cu ruşine mă număr, au rămas tâmpi acolo privind cum toţi ceilalţi se pierd în zarea europeană ), s-a înnegrit brusc în cerul gurii iar manifestările dobândeau caracter de masă. Primii au fost minerii care, de fapt, au rămas aşa din vremea trecută, contaminaţi de la primul miner al ţării. Continuatorii lor şi-au pus bâta de baseball în maşină şi au ieşit în trafic iar cei mai norocoşi au ajuns jurnalişti sau prezentatori şi realizatori de emisiuni tv.

Au trecut anii şi, iată, în loc să se albească, România a devenit tot mai neagră, tot mai agresivă, atât faţă de cei din afară cât şi faţă de  proprii cetăţeni şi aceştia unii faţă de alţii. Pisicile de altădată, care torceau docile sub palmele ocrotitoare ale partidului au devenit dobermani şi pitbuli. Fără a fi în pericol să moară de foame fiindcă oase erau din belşug, căpătaseră o anume nervozitate, inexplicabilă, care-i făcea să fugă de la un os la altul în speranţa deşartă, că, poate, celălalt are şi o fărâmă de carne. S-a cheltuit astfel multă energie, timp şi concentrare pentru nimic, în vreme ce, aruncătorii de oase, organizaţi în solide asociaţii pentru protecţia animalelor, şi-au umplut frigiderele, camerele frigorifice şi cămările cu muşchiuleţi, preparate sofisticate şi afumături, şi-au retuşat vestimentaţia şi conturile bancare, şi-au şcolit odraslele prin Europa şi nu numai, şi-au finalizat pe nerăsuflate şcolarizări speciale pe bani europeni şi au devenit dresori cu expertiză. Şi s-au înnegrit profund în cerul gurii manifestând o agresivitate mult mai rafinată. Au început să organizeze cursuri de dresaj promiţând competenţe şi credite, să înscrie, cu ajutorul obedienţilor şefi de haită şi profitând de lehamitea şi oboseala, dacă nu de plictiseala sau frica celor care urmau să constituie masa amorfă de dresaţi, să înscrie chihuahua, faţă de care-şi puteau manifesta latura dominantă, pentru pază şi apărare şi aceştia trebuiau să facă faţă haitelor de câini comunitari care păreau sălbăticiţi.

În ficţiune astfel de evenimente, de întâmplări, par în regulă dar în realitate ele devin extrem de iritante nu pentru că cineva îşi ia viaţa în mâini şi face cu ea ce doreşte ci pentru că acel cineva încearcă să facă din viaţa ta ceea ce doreşte el, tratându-te drept prost când tu, de fapt, ai fost şi ai rămas, doar, binecrescut. Sunt, de obicei, oameni care îşi doresc atât de mult să conducă destinele altora încât, odată ajunşi în funcţie aceasta îi narcotizează, nu mai pot renunţa şi fac orice pentru a o păstra şi care, adeseori, au impresia că, permanent, în jurul lor se ţes intrigi şi comploturi pentru a-i înlătura. Ei, care ar trebui să fie nucleul echipelor, devin deodată supervizori, judecători, entitităţi superioare. N-au niciodată imaginea reală a ceea ce sunt : nişte javre urcate în spinarea bivolului care a acceptat să poarte pe spate coţofana.