Nu plec. E drumul prăfuit şi-s obosit
De-atâtea vorbe spuse, dar fără de cuvinte,
Roind pribege-n vreme, pe margini de timpane
Răscolitor de calde. Şi-aducerile-aminte
S-au stafidit. Iubito, la margine de rouă,
Imense-s, boli de aburi... Pădurea o străbate
Trecutul nostru palid, purtând o haină nouă,
Sau e prezentu-n care tăcerea ne desparte?
Mai bine plec. Nu trupul, căzut secundă-n spaţiu,
Înstrăinat de mine şi ţie tot străin,
Plătind dobândă urii ce lacomă, n-o saturi
Cu laurii iubirii la care mai tânjim,
Ci Dumnezeu doar, singur, privindu-se-n oglindă,
Se-nchină doar la Sine căci El nu Se mai schimbă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu