Nu-i capătul de drum un început
Şi nepăsarea nu-i durere in nuce,
Nu-i toată vremea asta ce se duce
Doar bornă-referinţă de trecut?
Nu-s mângâierile doar gesturi fade
Iar vorbele doar sunete ce pier
Între pământul scund şi-naltul cer
Din care, zilnic, Dumnezeu tot cade?
Şi toţi aşteaptă, iată, gură-cască,
S-ajungă şi în ei, din El, fărâme
Iar greutatea lor să îi dărâme
Ca-n acest fel să se-ndumnezeiască.
Dar, deveniţi icoane prin graţie divină,
Privindu-se-n oglindă, la înşişi ei, se-nchină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu