E, vanitatea, -ntâiul meu defect
ce scurmă-adânc în tot ce-am fost şi sunt
ori ce voi fi, ca, şi dincol’ de mormânt,
într-un etern anonimat să mă topesc,
să pot plăti cuvântul din tăcere
şi gândul exprimat printr-o privire,
convingerea că-n orişice iubire
nu lăutarii nasc nici dor şi nici durere,
că poţi să stai deoparte să priveşti
şi saltimbanci şi clovni năuci
ce, veşnic, te îndeamnă să apuci
pe drumul lor, pe care nu-l doreşti...
Dar eu refuz să fiu cu ei asemeni,
căci lumea lor îmi pare-un loc burlesc
în care toţi, pe rând, se străduiesc
să scape de pedeapsa de-a fi oameni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu