PĂRERI 16

Copilăria pierdută pare o sintagmă desuetă în mileniul trei, când prosperitatea globală, în pofida scepticilor şi pesimiştilor, a atins apogeul. Mâncarea de zi cu zi nu poate constitui o problemă atâta vreme cât se aruncă mii şi mii de tone de mâncare zilnic. Clasa politică, suflătoare de serviciu în jarul nemulţumirii permanente a oricărui popor, clasă ce îşi urmăreşte numai şi numai propriul scop, acela al ajungerii la putere, contribuie la trecerea din stand-by a maselor, în starea pornit. Şi această trecere e mare consumatoare de energie, o energie pierdută doar pentru a beneficia de o simplă resetare şi nimic mai mult. Nemulţumirile aprinse sunt orientate spre domenii cu bătaie lungă şi mai greu de măsurat imediat: educaţia, sănătatea, justiţia. Mânia primitiv-proletară, ieşită din matcă, inundă totul cu excepţia bisericii, stâlpul moral al unei societăţi corupte, fără prinţipuri.

 În aceste condiţii frământările incendiază minţile adulţilor şi, indirect, ale copiilor. Interesul acestora pentru şcoală se apropie de zero fiindcă e văzută ca o pedeapsă. O instituţie despre a cărei ineficienţă se vorbeşte permanent, cum poate să fie frecventată cu încredere şi plăcere? O instituţie prin care au trecut toţi oamenii care conduc lumea sau cele mai importante firme, ce cheltuie miliarde de euro pentru reclamă, sponsorizând cu foarte scumpele lor produse sportivi de mâna a cincea dar niciodată un profesor de mâna întâi, cum poate să insufle plăcere. Aţi văzut cumva un coordonator de lot olimpic de fizică, matematică, informatică, chimie, etc. ( dar nu sportiv ), îmbrăcat prin sponsorizare de cele mai mari case de modă, de cele mai tari firme de echipamente IT sau sportive, sau onorat cu vreun model auto de mare succes cu care să rupă parcarea şcolii în care lucrează şi sute /mii de elevi din şcoala /oraşul / judeţul / ţara respectiv(ă) să se holbeze, murmurând: mă, da ce tare-i să ai şcoală, să ştii carte !? Iar toţi cei care ar putea să facă asta, conduc acele afaceri datorită şcolii. Numai că, atunci când cineva realizează ceva în viaţă, tot meritul este al său şi al familiei iar când ratează, toată vina este a şcolii şi a dascălilor. Aşa e, până la urmă, omeneşte şi, de ce să nu fie, şi româneşte?

Şi-atunci, lipsindu-i copilului preocuparea esenţială vârstei şi interesul pentru şcoală, ne întrebăm de ce viaţa lui are din ce în ce mai puţină legătură cu învăţătura. Răspunsul e simplu şi cinic: pentru că se poate şi aşa şi-apoi, nimeni n-a murit de prostie dar şi pentru că oameni care, altădată, cu greu ar fi terminat o profesională, astăzi temină cu brio facultăţi şi-şi anexează la CV-uri masterate peste masterate.