PĂRERI 18

Diferenţa între ceea ce mai cred eu că este educaţia şi ceea ce a devenit ea, este atât de mare, aproape o prăpastei, încât, dacă aş continua, aş compromite, în câţiva ani, tot ce-am clădit o viaţă, toate principiile s-ar duce dracului, ca şi când, slujindu-l o viaţă pe dumnezeu, în ultimele momente, şi fără a fi neapărat obligat, i te alături celuilalt, fiindcă toţi cei din jurul tău i s-au alăturat.

În tinereţe, credeam că trăiesc într-o lume a compromisului, comunismul reprezentând mediul creat pentru asta. Şi, într-adevăr, aşa era dar, mi-am dat repede seama, numai pentru cei care doreau să promoveze în top, cei care, ca persoană / om / specialist nu reprezentau mare lucru şi voiau piedestalul comunist pentru a fi văzuţi de toată lumea chiar dacă erau detestaţi. Dacă îţi vedeai de drumul tău şi când, eventual, ţi se propunea, spuneai că nu eşti pregătit, că nu meriţi, erai lăsat în pace. Astăzi, tot felul de forme şi formule de evaluare şi autoevaluare, te pun în situaţia fie de a minţi fie de a face lucruri tâmpite / cretine / stupide pentru că nişte indivizi s-au oferit să complice lucrurile şi au reuşit să se impună şi să impună excesul de zel care devine obligaţie generalizată. Se ştie că în ciclul primar sunt calificative, nu note. Aceste calificate au un grad foarte mare de toleranţă, f.b.-ul acoperind plaja de la 8 la 10, tocmai pentru a evita stresul inutil al copilului sau al părintelui. Credeţi că ilustrele minţi ale învăţătoarelor şi inspectoarelor din primar au putut accepta o astfel de situaţie? Ele au inventat treptele care te duc de la limita inferioară spre cea superioară, unde zecele este notat cu f.f.f. bine cu felicitări. Şi de-aici s-a declanşat isteria totală fiindcă toţi ( copii şi părinţi ) plâng cu zece rânduri de lacrimi şi cer explicaţii dacă nu au şi felicitările în coadă.

Pentru mine educaţia a fost bazată pe principiul porţii deschise şi-a vorbelor lui Isus, lăsaţi copiii să vină la mine, iar ei, toţi care voiau, se apropiau, mai sfioşi sau mai îndrăzneţi, dorind să asculte, mai ales să asculte, ori să vorbească. Astăzi, aproape toţi stau la poartă, strigând sau înjurându-te, nemulţumiţi că-i obligi să te asculte ori să înveţe de la tine lucruri de care oricum nu au nevoie. Culmea este c-am ajuns să le pretind să respecte doar două cerinţe: să vină la şcoală şi să nu vorbească, între ei, în ore. Şi nici astea nu sunt îndeplinite, li se par prea multe. Singura rezolvare ar fi ca şcoala să fie plătită fiindcă, se pare, pentru tot ceea ce este pe gratis, respectul este zero.