URARE

Acum, când ultimele fire de nisip, care ne-au vegheat bucuria naşterii lui Isus, se precipită să treacă în partea cealaltă a clepsidrei, pentru ca, peste câteva zile, să devină primele clipe ale noului an, eu, simplul rătăcitor prin templul cuvintelor şi păstorul gândurilor bune, doresc să mulţumesc tuturor prietenilor, ştiuţi sau neştiuţi, călători prin constelaţia BLOG şi care au aedenizat uneori, în atât de rarele lor clipe libere, pe paginile-autoportret ( arată-mi cum gândeşti ca să-ţi spun cine eşti ) ale juniorului meu blog, să le urez să aibă un an nou fericit, mai bun decât toţi de până acum şi să fie convinşi că lumea va fi mai bună doar atunci când fiecare îşi spune „eu voi fi mai bun azi decât ieri şi mâine decât azi” şi o va şi face.

Aşa să ne-ajute 2012!

La mulţi ani!

DECEMBRIE

Decembrie plin de vise cu îngeri şi cu magi

E azi nehotărât, cum n-a mai fost vreodată.

Şi-ar prelungi şederea, pe malurile largi

Privind încă la toamna uşor îngândurată.

Zăpezile-şi-amână şi ele cotropirea.

Doar câţiva fulgi zănateci, prea răsfăţaţi copii,

Zbenguitori, anunţă, din spate, herghelia

Ce freamătă în hăţuri şi-i gata de-a porni.

Mai trist pare şi Moşul, pătruns de-ngrijorare

– e locu-n care paşii se rătăcesc uşor –

Ar vrea să ducă lumea spre cerurile-nalte

Nu să devină, bietul, el însuşi, muritor.

Şi, cu toiagul vremii, în poarta sărbătorii

El bate cu nădejdea fiinţării lui Isus

În inimile noastre supuse aurorii

Născutului sub vremuri dar peste veacuri dus.

Ultimul rondel

N-am vrut ipocriziei să-i fiu slujbaş supus

Şi m-am trezit proscrisul din margine de lume

Cu toţi copoii lumii lătrându-mi azi pe urme...

Dar n-am trădat ca, vieţii, să-i fiu eu, mai presus.

Chiar tăvălit prin vorbe şi gesturi ce mi-au spus

Că dincolo de moarte făţarnicii n-au nume

N-am vrut duplicităţii să-i fiu slujbaş supus

Şi m-am trezit proscrisul din margine de lume.

Chiar dacă mare parte din vise mi s-au scurs

Şi am rămas doar paznic de far fără lumină

Călăuzind pe mare corăbii care-au dus

Spre apele uitării damnaţii fără vină,

N-am vrut făţărniciei să-i fiu slujbaş supus.

Rondel 12

     Visam că visele-mi erau adevărate

     Iar tu să le destrami cercai, timid.

     Eu le păzeam cum aperi o cetate

     La care zilnic mai înalţi  un zid.

     Pe vechea tencuială, adăugate,

     Riduri fierbinţi se-aştern peste-un alt rid.

     Visam că visele-mi erau adevărate

     Iar tu să le destrami cercai, timid.

     Şi roase cum erau, de timp mâncate

     Cum însumi sunt de nopţile cu frig

     În care prin tăceri stau adunate

     Şoaptele frânte înspre care strig,

     Visam că visele-mi erau adevărate.

Rondel 11

          Când iarnă e în suflet şi-afară-i primăvară

Se rupe din tăcere o ultimă frântură...

E şoapta rătăcită ce-o ia pe scurtătură

S-ajungă la timpanul rămas pe prispă-afară.

Şi sfânta pioşenie şi aspra-njurătură

Stau între două vorbe sub care se-nfioară.

Când iarnă e în suflet şi-afară-i primăvară

Se rupe din tăcere o ultimă frântură.

Nici gândul nu mai poate să treacă înspre vară

Nici eu spre tine astăzi n-am rost a mai porni.

Se răscolesc aduceri aminte despre-o seară

În care tu uitat-ai în urmă-ţi a privi.

Când iarnă e în suflet şi-afară-i primăvară...

                

Rondel 10

  

Nu mă lega de tine când funiile-s coapte

Că inutil ţi-e gestul şi munca-i de pomană.

Doar ştii că împreună n-om trece înc-o noapte

Din trista şi ploioasa, nemărginită, toamnă.

E noaptea numai sfetnic fără şoapte

Din care singur, parcă, şi somnul se destramă...

Nu mă lega de tine când funiile-s coapte

Că inutil ţi-e gestul şi munca-i de pomană.

Nu-mi da ce niciodată din tine n-a fost parte

Şi ce-ţi doreşti, din mine, acuma, să iei vamă !

E prea, săracu-mi suflet, secătuit de moarte

Să-nfrunte lăcomia-ţi când viaţa-i se destramă.

Nu mă lega de tine când funiile-s coapte...

Rondel 9

Ca Narcis poate-aş fi ajuns să fiu

De n-aş fi fost asemeni lui Sisif

Şi zi de zi la margini de recif

Să eşuez ca Moise în pustiu.

Chemarea, decât Iuda, spre argint 

Aş fi voit ca altfel eu s-o ştiu.

Ca Narcis poate-aş fi ajuns să fiu

De n-aş fi fost asemeni lui Sisif.

Din ce-a trecut, acum e prea târziu

Să schimb ceva şi n-ar avea nici rost

Să spun că-i roz ce este cenuşiu

Ori galben-pal tot verdele ce-a fost.

Ca Narcis poate-aş fi ajuns să fiu...

Rondel 8

Ca Noe m-am retras cioplind o arcă,

Potop de vorbe să înfrunt cu ea.

Meşteşugind tăcut, păreri mă-ncearcă

Şi mi se pare că nu-i arca mea.

O recunosc, înc-o visez, dar parcă

Prea mulţi străini sunt gata de-a pleca...

Eu, Noe, m-am retras cioplind o arcă

Potop de vorbe să înfrunt cu ea.

Cu pofta lui de-a spune, omul-ţarcă

De-aici, de peste mări, Peru sau Mexic,

Cu valuri mari de vorbe o încarcă.

Doar ca să-nfrunt tsunamiul din lexic,

Ca Noe m-am retras cioplind o arcă.

 

Rondel 7

                  Nu vreau tăcerea smulsă din vorbe fără sens

                  Nici şoaptele pătrunse de caldele nelinişti

                  Când noaptea înnorată prin care tu te mişti

                  Ascunsă-i în mistere ca-ntr-un castel imens

                  Trist cavaler al morţii şi-al sumbrelor privelişti

                  De trubaduri cântate pe căi bătute-n mers

                  Nu vreau tăcerea smulsă din vorbe fără sens

                  Nici şoaptele pătrunse de caldele nelinişti

                  O, cât de caldă-i lumea prin care tu, prea dens,

                  Îţi mai presari iluzii pe formele durerii 

                  Ca aburii iubirii sub formă de condens 

                  Pe amintiri să curgă spre noaptea învierii...

                  Nu vreau tăcerea smulsă din vorbe fără sens.

Rondel 6

                     Se stinge o iubire, se-aprinde alta-n loc

                     Pe rugul care arde-nspre final                          

                     Cu vreascuri tot mai ude vrem să-nteţim un foc

                     Ce-i stins de mult în lampa de cristal.

                     Zadarnice regrete cu amintiri se torc

                     În sufletul meu aspru, hibernal,

                     Se stinge o iubire, se-aprinde alta-n loc

                     Pe rugul care arde-acum, banal.

                     Şi nu m-ascultă nimeni şi vorbele se-ntorc

                     Ca bumerang scăpat, lovind fatal

                     Doar glanda lacrimală de unde încă storc

                     Trei picături de rouă prelinse ca final...

                     Se stinge o iubire, se-aprinde alta-n loc.

Rondel 5

                            Ca primăvara, când zăpezi topite

                            Transformă albul într-un gri murdar,

                            Şi-n suflete, furtunile stârnite

                            Aştern uitarea peste calendar

                            Aşa mă simt acuma prin cernite

                            Ploi ce-mi brăzdează faţa în zadar,

                            Ca primăvara, când zăpezi topite

                            Transformă albul într-un gri murdar.

                            Şi-ascult cum cântă păsări revenite

                            Din lung exil dar parcă tot mai greu

                            Se-aştern în zbor şi, ocolind ispite,

                            Vâslesc prin nori spre curcubeu,

                            Ca primăvara, când zăpezi topite ...

P Ă R E R I 5

Asist cu oarecare amuzament dar şi cu o infinită nelinişte la modul în care bătrânei care ar putea rămâne simpatici dacă, în loc să se maimuţărească recuperând o libertate spirituală pe care n-au avut-o în tinereţea lor cuminţică de juni şoimi, pionieri, utecişti şi, poate, membri pcr, şi-ar creşte nepoţeii, în faţa cărora, în intimitate, s-ar putea şi maimuţări fără nici un efect pentru lumea aflată de o parte şi de alta a ecranului.

Fratele realizat  intelectual şi social al bătrânelului de discotecă, pârţarul de ecran  pare născut, în proprii-i ochi, pentru a se plimba de la un post de televiziune la altul, uneori dând impresia că chiar doarme la locul de vorbă pe care-l ocupă de dimineaţa până seara, nu contează ora, de ani buni. Sunt persoane, de ambele sexe, de cele mai multe ori trecute de cincizeci de ani, ce refuză a îmbătrâni frumos preferând să îmbătrânească ridicol. Cu statutul de sfătuitori veşnici pricepuţi la orice, dacă-au avut cumva şi-o efemeră funcţie în vreun guvern post ’89, în care, după cunoscutul obicei strămoşesc nu şi-au văzut decât de aranjamente în folosul personal, al familiei sau al găştii, veniţi parcă din milenara democraţie occidentală nu din eternul comunism românesc de care nu numai că n-au scăpat dar l-au mai transmis şi copiilor şi nepoţilor deoarece, fiind o adevărată religie, comunismul s-a transmis mână-n mână cu ortodoxismul, această specie, prin adaptabilitatea sa extraordinară şi prin inteligenţa socială deosebită este, fără-ndoială, înrudită cu şobolanul. Între două moaşte - o vorbă despre sărăcie, între două rugăciuni - o văicăreală c-am ajuns să murim de foame. Priza la publicul avid să i se confirme nemulţumirile veşnice şi needucat să discearnă între cel care-i mângâie orgoliul şi cel care-l desconsideră, face din aceste exemplare unul dintre cele mai mari pericole la adresa democraţiei. Pârţarul este mai băţos, mai plin de sine, dar ea este mai afectată, mai mama ţării ăsteia oropsite, rămasă aşa de pe vremea tătarilor, hunilor, turcilor ( în general a străinilor ) dar în nici un caz a lor, a comuniştilor care au ridicat-o pe cele mai înalte culmi, iar când a ajuns acolo s-au gândit s-o ascundă prin buzunarele proprii. Încadrabilă în dictonul nici gura nu-i miroase nici usturoi n-a mâncat, specia a devenit o toxină a vieţii cotidiene, răspândită pretutindeni în zonele aglomerate. Profitând de sociabilitatea morbidă a ultralatinităţii noastre dar şi de credulitatea slavă dobândită prin religie şi care a făcut din majoritate o masă amorfă de creiere întoase în timp, într-o perioadă în care cultura orală o sufoca de-a dreptul pe cea scrisă, pârţarul eliberează otrava sub formă de: am vorbit cu cineva şi mi-a spus..., am văzut aseară la televizor..., cineva spunea că..., am cunoscut pe cineva care mi-a spus..., etc., pentru că, v-aţi dat seama, şi el este un maestru al oralităţii. Într-o perioadă în care riscăm să compromitem şi ideea de carte, prin inflaţia de tipărituri ca simple înşiruiri de semne grafice fără sens, fără logică, fără conotaţii, big-bangul oralităţii pare a fi devastator, aproape nimeni nu mai invocă autoritatea unui nume sau unei cărţi de referinţă.

Nenorocirea face că specia este ancorată puternic în realitatea de zi cu zi şi prezenţa a tot mai multor pârţişori pe ecrane este dovada că, la noi, anomaliile tind să devină normalitate.

Rondel 4

                      E-o toamnă iar, a nopţilor pierdute,

                      Cu paşi brumaţi prin gările pustii

                      A şoaptelor de urlete răpuse  

                      Când rătăcesc maturii-ntre copii,

                      A ploilor de amintiri căzute

                      Pe timpul amneziilor târzii, 

                      E-o toamnă iar, a nopţilor pierdute,

                      Cu paşi brumaţi prin gările pustii

                      E unul doar, din visele-abătute

                      Ce-au ars mocnit până la jar

                      Pe caldarâmul uliţelor mute

                      Sub vânt, nepăsătoare de brumar.

                      E-o toamnă iar, a nopţilor pierdute.

Rondel 3

Doar gândurile noastre tălmăcite

În vise calde sau fierbinţi ispite

De trubaduri veniţi de peste mări

Colindă abătutele cărări

Ori se opresc să ceară adăpost

Că rătăcite sunt şi-s fără rost, 

Doar gândurile noastre tălmăcite

În vise calde sau fierbinţi ispite.

Că din puţin şi nouă ne-a rămas

Obsesia, un gând împiedicat,

Nu trece praguri, zăboveşte clipe

Şi-o ia de la-nceput. Sunt fericite

Doar gândurile noastre tălmăcite.

Rondel 2

                                 Mă voi trezi şi eu, cândva,

                       Ca Prometeu, de stânci, legat...

                       Şi din trăiri de mucava

                       Cu-ascunse urme de păcat,

                       Când vulturul ocol va da

                       Planând şi azi ca altădat’

                       Mă voi trezi şi eu, cândva,

                       Ca Prometeu, de stânci, legat.

                       Şi parte din fiinţa ta

                       De mult eu o voi fi uitat

                       Chiar dacă şi-azi legaţi vom sta

                       Mă simt pustiu şi-abandonat...

                       Mă voi trezi şi eu, cândva.

Rondel 1

                                   Întorc iar pagini-amintire

                                   Din care tu ai dispărut.

                                   Nimic nu te mai ţine minte,

                                   Nimic nu e cum aş fi vrut.

                                   Nici şoaptele atât de calde

                                   Ca-n noaptea asta n-au părut.

                                   Întorc iar pagini-amintire

                                   Din care tu ai dispărut.

                                   Din tot ce-a fost cândva iubire

                                   Nici visul n-a mai rezistat

                                   Şi din viaţa mea subţire

                                   Mereu, uitarea-ţi, a muşcat.

                                   Întorc iar pagini-amintire...

GÂNDURI 4

          Vine iarna şi poate că ceasul va fi mai îndurător cu noi căci, dacă ziua va fi mai scurtă, e firesc să avem o noapte mai lungă, aducătoare de mai multă linişte şi făuritoare de reverii. Din visul ce va să vie şi meşteşugul deprins în vremea trecută sper să iasă cele 12 rondeluri pe care mi le-am propus pentru noiembrie. Şi, fiindcă s-a mai adunat ceva pricepere de blogger ( dar, încă, nu câtă aş dori ), voi mai adăuga şi câteva ilustraţii strânse cu aparatul de fotografiat sau camera de filmat. Unele întâmplări petrecute de-a lungul vieţii au fost mai bune, altele mai rele dar nimic n-a mai fost ca la sânul mamei, n’est pas ?  

DEMONI 2

Făţărnicia, ipocrizia, prefăcătoria, duplicitatea, fariseismul, machiavelismul sunt câteva dintre cuvintele care încearcă să cuprindă conţinutul în formă. Şi conţinutul nu este deloc măgulitor pentru om şi condiţia umană pentru că defineşte atitudinea de superioritate faţă de semenul pe care-l consideri : mai sărac, mai prost, mai ghinionist, mai prejos decât tine.   Ruptura noastră definitivă cu natura a însemnat triumful prefăcătoriei.

          Vorbim despre milă şi compasiune dar, în timp ce milioane de oameni sunt înfometaţi, noi aruncăm mâncarea la gunoi. Urlăm că nu ne-ajung banii să ne terminăm gardul unei case de 80 - 100 de mii de euro, gard care ne costă 5- 6 mii de euro, când familia câştigă 500 de euro pe lună. Ne plângem de profesorii care nu-şi fac treaba la ore în timp ce noi le dăm copiilor ceva de lucru şi ne scoatem de pe net materiale de tot felul. Mi-aduc aminte că înainte de ’89 aproape toţi profesorii, medicii, inginerii, funcţionarii, activiştii de partid şi familiile lor erau profund atei. Astăzi, nu numai că sunt adânc creştini, pupători de icoane şi moaşte pe la toate colţurile, colindători pe la mănăstiri şi prieteni la cataramă cu feţele bisericeşti sau mănăstireşti, înlocuind astfel relaţia cu partidul cu cea mult mai trainică şi aducătoare de profit spiritual cu biserica, ci sunt şi aparţinătorii singurului popor din lume care s-a născut creştin şi, aproape sigur, ortodox. Până la urmă şi comunismul a fost o adevărată religie şi de ce nu ortodoxă de vreme ce capul bisericii era chiar secretarul general al partidului, singurul care putea lua decizii şi fără de ştiinţa căruia nu se luau decizii.

Prin ’88 preşedintele renumitului CUASC de zonă din vremea aceea, ne transmise cuvântul tovarăşului X, secretar cu propaganda, care ţinea să ne reamintească faptul că noi nu trebuie să gândim, noi trebuie să executăm fiindcă secretarul general al partidului gândeşte pentru noi, el ştie ce trebuie să facem. Mesagerul-preşedinte nu era altul decât cel care cu vreun an în urmă nu voia să intre în biserică pentru a participa la o cununie religioasă la care fusese invitat. După ’89 a bătut drumul bisericii cu deosebit spor şi duminica şi de sărbători.

Exemplele sunt nenumărate dar toate dovedesc faptul că aceşti oameni şi alţii, mulţi alţii, trăiesc în case fără oglinzi ori cu oglinzi care, indiferent cum sunt, îi arată deosebit de frumoşi, drepţi, corecţi, etc.

Făţărnicia este narcisismul omului fără însuşiri, care, în loc să recunoască anormalitatea din statutul său, arată cu degetul spre celălalt pe care-l consideră anormal. Dar n-o mărturiseşte decât imaginii sale. Ea este demnă de încredere şi doar în ea se încrede, în faţa celorlalţi afişându-se tolerant, deschis, solidar, modest şi uşor victimizat. Făţărnicia este atât de periculoasă deoarece evoluţia ei înseamnă incapacitatea de a sesiza diferenţa dintre ceea ce crezi că eşti şi ceea ce eşti cu adevărat, dintre ceea ce poţi fi şi ceea ce vrei să fii.

SNOAVE... 3

           Întors acasă, după o vreme petrecută la Bucureşti, Gheorghe îi povesteşte prietenului Ion cum a fost şi ce-a văzut acolo.

- Am  fost într-o sară, îi spune el, la balet. Măi, minune mare ! S-o stâns lumina din sală, o-nceput muzica şi, dintr-un colţ de scenă să repede o fătucă aproape goală. Din partea ailaltă se repede un ficior în nişte izmenuţe şi un maieu. Se-ntâlnesc la mijloc, el o ridică în braţe, o miroasă şi îi dă drumu’. Ea fuge înapoi la locul ei şi el face tot aşa. Să mişcă ei oleacă pe-acolo şi numa’ ce să reped iar unul spre celălalt. El iar o prinde în braţe, o ridică, o  miroasă, îi dă drumu’ şî ea fuge...

            - Păi, măi Gheorghe, zice Ion, păi ăla ce bărbat o fost? Dacă erau aşa dezbrăcaţi şi-o tot prindea în braţe, păi nu i-o făcut nimica, mă?

            - Io gândesc că i-ar hi făcut el da’ nu putea că, unu’ cu un lămpaş, era tot după ei, mă!

PARODIE IV

Foaie verde de albastru

Mi se rupe-n trei sau patru

Şi de bou şi de măgar

Şi de frunza de mărar

Căci pe-un fir de pipirig

Am prins măreţia-n frig

Când suiam pe firul vremii

Până la izvorul cărnii.

Azi m-apucă râsu-plânsu

Văzând iapa fără mânzu

Dar vă spun ce zic românii:

Nu mor caii când vor câinii !

Iar în Alba, triumfal,

Nu pe-un câine ci pe-un cal

A intrat viteaz Mihaiul

Împreună cu alaiul.

Şi păscut de-un cal măiastru

A visat de-un Zoroastru

La o margine de lume

Lâng-o mare fără spume.

România neagră...-n cerul gurii 2

Trăiesc, dar mai ales, cu încă deosebită plăcere, muncesc, într-un domeniu tot mai periculos: educaţia. Din ce în ce mai mult, lumea din jurul tău crede că tu eşti responsabil pentru comportamentul celor de lângă tine fiindcă, nu-i aşa, toţi au terminat o şcoală şi nu i-ai învăţat nimic, nici măcar cum să se poarte. N-ar fi chiar o catastrofă deoarece fiecare e liber să gândească şi să se exprime, dacă superiorii tăi, baricadaţi prin comisii, inspectorate, secţii şi departamente din primării, consilii judeţene, prefecturi, ministere, comisii parlamentare, terestre şi celeste, angelice şi demonice, galactice şi intergalactice, constatatori şi supervizori de competenţe şi calitate  sau chiar părinţi cu centura de castitate pierdută în crâncene lupte pentru evitarea corigenţei sau repetenţiei – nu de mult, iar azi bravi masteranzi în ştiinţele educaţiei – n-ar fi cam de aceeaşi părere. Din nefericire tot ceea ce în titulatura organelor enumerate a însemnat şi ar trebui să însemne îndrumare a devenit numai control. Şi controlează în draci, tot ce le trece prin cap! Cei care nu te abordează cu aerul de superioritate al miliţeanului de altădată, convinşi că fac un efort enorm pentru a te băga în seamă, te fixează într-o colegialitate paralizantă de felul celei dintre gardian şi deţinut, cu menţiunea că infractorii sunt şi de o parte şi de alta dar că numai unii au fost prinşi. Astfel de indivizi au creat ori au moştenit instituţia cozilor de topor, adică a indivizilor care îşi doresc atât de mult să fie şi ei Cineva încât acceptă funcţii pe care nu le pot gestiona, pentru care n-au nici o chemare şi pe care le îndeplinesc invocând permanent numele şefilor, soare sau lună, faţă de care obedienţa este maximă. Ei îndeplinesc întocmai rolul cozii de topor din fabula „Toporul şi pădurea” de Grigore Alexandrescu, din care îmi permit să reproduc un fragment:

.....................................................................

Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă.
Trebuie să ştiţi, însă, şi poci să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.
Astfel se încep toate: vremea desăvîrşaşte
Orice inventă omul şi orice duhul naşte.
Aşa ţăranul nostru, numai cu fieru-n mînă,
Începu să sluţească pădurea cea bătrînă.
Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:
„Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte —
Începură să zică — toporul e aproape!“
- „E vreunul d-ai noştri cu ei să le ajute?“
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Şi care era singur ceva mai la o parte.
— „Nu“. — „Aşa fiţi în pace: astă dată-avem parte;
Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească,
Decît să ostenească.“
Stejaru-avu dreptate:
După multă silinţă, cercări îndelungate,
Dînd în dreapta şi-n stînga, cu puţină sporire,
Ţăranul se întoarse fără de izbutire.
Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare,
Puteţi judeca singuri ce tristă întîmplare.
Istoria aceasta, d-o fi adevărată,
Îmi pare că arată
Că în fieşce ţară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc streinii, ci ni le face toate
Un pămîntean d-ai noştri, o rudă sau un frate.

            O singură problemă e mai gravă decât ajungerea în funcţie a unor astfel de indivizi şi anume că ei nu renunţă la funcţie decât pentru a ocupa una superioară. Instituţia demisiei nu există pentru astfel de indivizi iar, dacă se-ntâmplă să fie demişi, povestesc o viaţă-ntreagă despre nedreptatea ce li s-a făcut.

PARODIE III

Un dulău de rasă într-o zi cu soare

Se plimba alene cu-ai săi prieteni boii,

Ce-i  spuneau cum tocmai s-au întors din USA

Unde educaţia nu e fiica ploii.

Cum ei în familie, de atunci, aplică

Noile metode care-aduc progres

  – Şi chiar psihologii spun că te ridică

Mai presus de alţii, te feresc de stress.

Vocea să îţi fie permanent domoală,

Nici-o ironie din ea să răzbată

Liber să mugească tot viţelu-n şcoală

Şi ce nu-i convine, să îţi ragă-n faţă!

 – Uite, zice altul, mie nu îmi place proful de maternă

C-are-n exprimare tot figuri... de stil,

Iară pentru mate i-am luat o pernă

Să nu-i cadă capul bietului copil.

Ca de plumb sunt toate, doar materii grele

Fizica, chimia, chiar şi geogra-i grea.

Nu-ţi creează nimeni competenţe cheie

Orientare-n pajişti ca să poţi avea.

Nu e nicăieri ca pe aici, la noi...

Că mi-a spus şi mie cumnată-mea Tanţa,

umblată prin lume, cum c-atâţia boi

sunt prin Europa !..., da’ -s mai mulţi în Franţa !

Însă despre asta nu prea se vorbeşte

Fiindcă cei de-colo nu au nici un stress

Şi-apoi se exprimă numai franţuzeşte

Şi la gât, pe pajişti, toţi au GPS.

Convorbirea însă, se-amână pe mâine,

Căci se-ntorc căţeii venind de la şcoală

–       Ia, copii să-mi spuneţi, zise tatăl câine

Cu mult calm desigur şi voce domoală,

Cu elan familia mirosind-o-n dos,

Care-i competenţa astăzi rumegată?

– Când te-nvaţă boii n-ai prea mult folos,

Ba mai pierzi din viaţă-o parte minunată.

          Iar dacă se-ntâmplă să gândeşti ca ei

          Îţi tratezi copiii tot ca pe... viţei !

Epigrame 2

     Ne-am scuturat de praful comunist!

Din şcoală am cules numai esenţe

Şi iată, am descoperit 

Că ne-am umplut de... competenţe.

PARODIE II

După zeci de ani de muncă, cvasiistovită

Greu dosar de pensie şi-a depus furnica.

I s-a spus, desigur, cum că ea merită

Linişte să aibă, de acum, bunica.

La ghişeu, alături, greierele iată

Cu o filă, de vechime, pusă la dosar

De cumplit efort dus într-o viaţă :

    – O  legislatură ca parlamentar – .

Aşteptând furnica vreo juma de an,

Să-şi primească pensia, era s-o mierlească

A răbdat de foame,-a tremurat baban

Negândind birocraţia că-i tot românească. 

Nimeni n-avea vină pentru-ntârziere

Nici că era mică de abia-o vedea...

Nimeni nu îi spune asta cu plăcere

Dar, e pensionară, ce-o mai aştepta?

Să-şi plătească numai ce-are de plătit,

Să mănânce-atâta cât să nu chiar moară

Aşteptând obştescul de acum, sfârşit,

Iar de grija altui nici în dos s-o doară.

S-acceptăm, cu toţii, ce-o vrea Dumnezeu

Cât ar fi de simplu, de la mic la mare,

Când revolta-n faţa nedreptăţii chiar  

Psihologi cu carte, o numesc frustrare.

Asta şi furnica începu să simtă 

Când vecinul greier, pensionar de seamă,

Locuind alături, în imensa vilă

Cu piscină-n curte şi-n subsol cu cramă

O ţinea întruna-n chefuri şi-n beţii.

Ca să se răzbune pentru viaţa grea

Invita la dânsul meşteri de orgii,

Piţipoance şi ghiolbani sadea.

S-a dus şi furnica să-i ceară-o favoare

Să o angajeze şi pe ea, cu seara...

Şi de-atunci, sărmana, e animatoare

Şi dansează, frate, de se rupe...bara.

Epigrame 1

     Astăzi aflăm cum toţi, în comunism,

Cruce-şi făceau, cu limba, când treceau

Pe lângă toate locurile sfinte

Pe care-n văzul lumii, le scuipau.

PARODIE I ( 5 )

Izbânda lor va fi atunci deplină

Şi jugul stămoşesc va fi uitat

Copiii şi nepoţii fără vina

Avea-vor diplome şi-averi, legitimat.

Cu-aceeaşi limbă, care-a lins doar dosuri

Ce le-au făcut de-atunci glasul mieros,

Spun azi cu toţii că îşi făceau cruce

Să nu-şi distrugă drumul glorios !

Acuma ei vorbesc doar englezeşte

Şi toarnă filme, scriu scenarii grele

Şi suferă cumplit că au rămas

Marcaţi pe viaţă, cu sechele.

Şi sângele cel roşu de-activist

Încet, încet spre-albastru li se schimbă,

Iar din trecutul lor cel comunist

Rămâne doar rahatul...pe sub limbă.

PARODIE I ( 4 )

S-a umplut deci lumea de râtani cu stare

De dihori cu aer dulce, de chanel

Vulpi cu vile multe la ocean sau mare

Şi-ntelectuale mame de viţel.

Au sărit din dacii-n X-uri bmv

Şi din căzi de fontă tocmai în jacuzzi...

Cei mai mulţi se-ntreabă : oare pentru ce

Tot ei sunt cei şmecheri iară noi moflujii ?

Ba mai mult de-atâta-au cucerit biserici

Cântă-n strană aprig şi-apoi fac donaţii

Se simt ca acasă astăzi printre clerici,

Dumnezeu li-e tată şi li-s popii fraţii.

Va veni ea, vremea, ce-i dorită-atât:

Pictaţi pe pereţii bisericii proprii 

Când vor fi şi, popa, cu un nod în gât, 

Îi numi-va tandru, ieroii ieuropii.

PARODIE I ( 3 )

După rivoluţie greu a dus-o boul,

Săptămâni de-a rândul n-a mai fost solist.

Din trecut rămase numai cu ecoul

Sfărâmat în ţăndări de prezentul trist.

Dar noroc că vulpea şi-a schimbat iar părul

Că dihorul meşter mare-n diversiuni

Subţie şoriciul porcului. Poporul

L-a primit ca pe-unul dintre cei mai buni.

Astfel, cu nădejde, i s-a dat iar postul,          

La privatizare a fost angajat.

Dar ştia de-acuma, cum să-şi facă rostul

Să nu mai ajungă vreodată-n rahat.

Promovând doar rude-n slujbe, peste tot,

Foşti colegi de-armată sau de studii-nalte,

Refăcea partidul unic, cum a fost,

Stăpân deplin, în vorbe şi în fapte.