URARE

         Arghezi, referindu-se la Eminescu, spunea: „A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră  vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă”.

Dar, fiindcă Eminescu se identifică, în mintea noastră, a tuturor, cu România şi cu sufletul românesc, cred că vorbele argheziene sună, cu o intervenţie minimă, iertată să-mi fie îndrăzneala, astfel:  

 „A vorbi despre ŢARĂ este ca şi cum ai striga într-o peşteră  vastă… Nu poate să ajungă vorba până la EA, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene, din depărtare, delicata EI singuratecă ( = unică ) slavă”.

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA !

http://www.youtube.com/watch?v=zrPMhsQCO_U&feature=player_detailpage

.

EFECTE LA DEFECTE

Revin cu o idee exprimată mai demult referitor la ceea ce s-a întâmplat la Sibiu fiindcă, fiind sibian prin apartenenţa la judeţ, am legături suficient de strânse cu municipiul pentru a-mi putea exprima o părere.

Alegerea pentru prima oară a lui Iohannis ca primar s-a făcut ca reacţie a locuitorilor din municipiu la aroganţa, minciuna, dispreţul şi promiscuitatea morală a clasei politice reprezentate, alternativ, de românii sadea de la toate partidele şi în toate alianţele şi care au oferit spectacolul jalnic al democraţiei originale oblăduite de întâiul preşedinte de după ’89 şi scăpate de sub control de preşedintele ce avea să se declare învins de sistem. În situaţia în care în turul doi ajunsese un reprezentant al partidului care la nivel naţional, conform tendinţei, avea să dea şi preşedintele ( în al treilea mandat ) şi premierul, sibienii au hotărât să încerce altceva, şi, sub influenţa unei oarecare nostalgii a vremii în care saşii reprezentau în Transilvania şi mai ales în Sibiu şi Braşov mai mult decât o minoritate pentru că atitudinea lor a fost întotdeauna de respect faţă de parteneri, de seriozitate în relaţii şi de statornicie în prietenie, l-au votat pe Iohannis.

Decizia s-a dovedit atât de inspirată încât a generat, la următoarele alegeri din 2004, un val de simpatie pentru reprezentanţii FDGR atât de mare încât reprezentanţii acestuia au câştigat şi primăria Mediaşului şi a Cisnădiei, majoritatea în Consiliul local Sibiu şi nenumărate poziţii în consilii orăşeneşti şi comunale precum şi mai mult de o treime dintre membrii Consiliului judeţean. Din păcate numărul etnicilor germani era destul de mic, aşa încât numai unele comunităţi s-au putut bucura de prezenţa lor la nivelul cel mai înalt.

Această atitudine ar fi trebuit să producă feed-back-ul în comportamentul marilor partide dar nu s-a întâmplat aşa. Dimpotrivă, defectele s-au amplificat, prăpastia dintre aşteptările alegătorilor ( unii dintre ei deja cu multă experienţă prin afara ţării şi cu totul altfel de aşteptări ) şi comportamentul aleşilor s-a adâncit, comunicarea a devenit imposibilă. Şi efectele s-au produs: refuzul de a mai accepta, mobilizarea dincolo de limitele dovedite în ultimii ani şi votul pentru normalitate, echilibru şi civilizaţie.

Ce va urma însă e greu de anticipat fiindcă la înălţimile acelei funcţii s-ar putea produce senzaţii de ameţeală iar aerul rarefiat să te facă să accepţi masca de oxigen oferită de unii care i-ar putea măslui conţinutul şi-apoi, la nivelul acesta nu-şi va putea forma atât de uşor ca la Sibiu un cerc de oameni care să înţeleagă spiritul săsesc şi să-l sprijine cu încredere şi, mai ales, cu multă consecvenţă.

Sper ca Dumnezeu, care i-a unit şi i-a ţinut împreună pe un protestant ( lutheran ) şi pe o greco-catolică, să-i lumineze şi pe aleşii ortodocşi ce, până acum, au demonstrat mai degrabă întunecime a minţii şi a sufletului şi o atitudine de stăpâni aroganţi faţă de cei care i-au ales, nu de fraţi creştini. Aşa să-i ajute Dumnezeu !!

DEFECTE CU EFECTE

Atitudinea unui preşedinte de filială PSD care şi-a dat demisia spunând că nu înţelege cum oamenii nu l-au votat pe reprezentantul lor deşi li s-au alocat cele mai mari fonduri din ultimii ani, mi se pare pe de o parte corectă ( demisia ), pe de alta stupefiantă ( mirarea ). Cum să nu pricepi că nu poţi face două lucruri nedemne faţă de condiţia umană: să cumperi comunităţi ( chiar dacă indivizi mai poţi ) şi să restricţionezi ori să obstrucţionezi drepturile comunităţilor. Fiindcă altfel ar fi dat bani tuturor, proporţional cu nevoile urgente, indiferent de opţiunile politice locale ( primari şi consilieri locali şi judeţeni ) arătând astfel, ca premier, că-l interesează ţara, nu numai votanţii direcţi care, oricum erau, tradiţional, ai săi. Astfel i-ar fi putut atrage şi pe ceilalţi care ar fi văzut că nu se face discriminare pe simpatii politice. Oricum contractele erau obţinute tot de ai lor, dar lucrările intrau în portofoliul tuturor. Pe de altă parte, obstrucţionând dreptul la vot al celor din afara ţării îi faci pe oameni şi mai porniţi împotriva ta şi le obligi şi familiile sau rudele rămase acasă şi care beneficiază de ajutor din partea celor plecaţi, să se întoarcă împotiva ta. Dar se pare că vizitele de iluminare de pe la moaşte şi de pe la patriarhie, au fost mai mult de întunecare sau poate că, unde e întuneric veşnic, nici Dumnezeu nu prea are ce face. Ori, Doamne fereşte, n-o fi ortodoxismul religia preferată a Domnului ? Cunoscând cu toţii firea duală a candidatului ( cetăţean şi politician, premier şi parlamentar, unificator şi intolerant cu oponenţii percepuţi ca „băsiştii”, socialist dar de dreapta, fost pionier şi UTC-ist dar curat de comunism, mare „român” liber cugetător ca urmaş al lui iliescu şi pupător de moaşte sau adulmecător de tămâie prin apropiere în grad de tata-socru, etc., etc., nu m-am mirat când, pe marele român, pacifist şi unificator în cunoscutul stil dâmboviţean, l-am auzit afirmând că aceasta a fost voinţa poporului dar m-am mirat că, pe marele creştin ortodox, nu l-am auzit spunând că aceasta a fost voia sau pedeapsa lui Dumnezeu pentru aroganţă, minciună, făţărnicie şi altele pe care le-a demonstrat din plin în această campanie.

Dacă ar fi-nţeles cu adevărat condiţia de român (auto)exilat, nu din spirit de aventură ci din nevoia supravieţuirii sau din disperarea corupţiei şi mârlăniei oferite de politicieni, s-ar fi grăbit să înzecească numărul secţiilor de votare din străinătate tocmai pentru ca nu cumva vreun român să apară în lumină proastă în afara ţării ( şi asta era singura situaţie care depindea în totalitate de el ), în vreme ce trâmbiţata condiţie de creştin ar fi trebuit să-l îndemne nu la „debăsificare” ci la o atitudine de reconciliere nu numai declarată ci şi asumată prin fapte „îi primesc şi pe băsişti cu bucurie”, după exemplul creştinesc al Mântuitorului „lăsaţi copiii să vină la mine” ( atâta vreme cân preşedintele mai este perceput ca un tătuc ocrotitor al tuturor ), numai că cel care se bucura că el şi ai lui, prin toate mijloacele, i-au „psd-izat” sau „pontificat” pe unii, alţii n-ar fi avut dreptul, influenţaţi sau prin oţiune personală, să se „băsifice”.

Sigur că faţă de această atitudine de tip  înger vs drac, rai vs iad, ortodox vs. păgân, etc., promovată de unul, atitudinea tolerantă şi civilizată de tipul „nu împotriva sau în continuarea ci altceva decât a fost până acum”, oferită de celălalt, nu putea fi decât aducătoare de reuşită, evidenţiind, încă o dată că nu atât familia cât meseria ne marchează existenţa. Statutul de tată, de părinte al lui Ponta a fost total umbrit de cel de fost procuror pentru care exită vinovat şi nevinovat, în vreme ce instinctul patern a lui Iohannis a rămas nu numai nealterat ci a fost sporit de statutul său de dascăl autentic, răbdător, creator, civilizat, capabil să gândească şi să-i propună unui popor cu o democraţie adolescentină, capricioasă şi tulbure, altceva chiar cu riscul de a pierde, de a nu-i fi înţeleasă şi acceptată oferta. Poate că acceptarea ofertei sale este şi un semn al dorinţei de maturizare, de aşezare a societăţii în democraţia autentică în care valoarea supremă să redevină individul, omul.

SĂRACI ÎN DUH vs BOGAŢI ÎN SPIRIT

       Ceea ce m-a întristat în mod deosebit în aceste zile a fost comportamentul mizerabil al acelora din Ardeal, mai ales din zonele săseşti, care au profitat din plin de plecarea saşilor şi care, după ce s-au mutat în casele lor, sate şi oraşe întregi aproape, cumpărate după ’89 la preţuri ridicole şi aleargă, de ani buni, cu limba scoasă după o slujbă în Germania pentru ei sau copiii lor, acum strigau în gura mare că nu vor preşedinte un sas, că ei sunt români şi ortodocşi.

Şi eu mă bucur că sunt român şi mândru că sunt greco-catolic, apartenenţa la biserica unită cu Roma făcând din noi o ţintă preferată a unora dintre sărmanii popi ortodocşi unii cu origini greco-catolice dar mai săraci cu duhul, care susţineau chiar că greco-catolicii sunt fie daţi cu ungurii ( catolici ), fie sectanţi. Mi s-a părut profund nedrept dar, până la urmă, perfect românesc, comportamentul fraţilor români ortodocşi care, vreme de aproape 25 de ani au refuzat să restituie biserica ce fusese a greco-catolicilor.

Astăzi simt o dublă mulţumire şi împlinire, umbrită doar de amintirea cuvintelor lui Silviu Brucan cel care declara prin 1990 că ne trebuie cel puţin vreo 20 de ani pentru a ne normaliza ca societate, iar această mulţumire este legată de câştigarea alegerilor de către cel care a propus şi a demonstrat normalitate şi de participarea la prima slujbă religioasă în biserica restituită.

Se pare că ne trebuie mai mult timp pentru a înţelege şi accepta că mizeria reprezentată de cei care l-au susţinut în felul în care au făcut-o şi cu mijloacele folosite nu trebuie ascunsă sub preş ci înlăturată definitiv. Cunosc oameni, mai ales dintre cei în vârstă, absolut normali în aparenţă dar care, ani de zile s-au hrănit din mizeriile promovate de media imundă de la noi sau din mizeria trecutului lor comunist pe care-l apără cu stăşnicie dar care le-a fost trecut, prea uşor, cu vederea şi care, în momente cruciale, ne-au invadat spaţiul, paralizându-ne, cu propria mizerie. Majoritatea acestor oameni sunt pensionari, ai zice că-s nişte bunicuţi simpatici, atât de egoişti şi de posesivi însă încât sunt convinşi că numai ei ştiu ce e bine sau că numai binele lor contează, fără a se gândi la viitorul copiilor şi nepoţilor. Iar aceştia sunt printre cei mai disciplinaţi votanţi. Sunt apoi profitorii unor avantaje oferite de un servici bun sau foarte bun la stat sau beneficiarii unor ajutoare sociale nemeritate după principiul „ pâine fără muncă” şi, desigur, oportuniştii politicii dâmboviţene, majoritatea analfabeţi ori semi-analfabeţi, de la alergători la emiţători de note muzicale.

Normalitatea deplină va fi atunci când alegera unui om nu va fi condiţionată decât de ceea ce este el iar printre calităţile cerute ar trebui să fie, cred, sinceritatea, echilibrul, respectul, modestia, fermitatea, corectitudinea, consecvenţa şi competenţa. Sunt convins că generaţia tânără are şi capacitatea şi răbdarea de a-i căuta şi promova pe astfel de lideri şi că foarte mulţi tineri au aceste calităţi.

P.S.   Sunt uimit că PSD nu învaţă nimic nici din succese nici din înfrângeri. Susţin asta fiindcă l-am auzit pe unul dintre liderii săi spunând că nici nu se gândesc să renunţe la guvernare de vreme ce au câştigat alegerile cu peste 60%, omiţând să spună că scorul aparţinea USL-ului care nu mai există fiindcă liberalii cu democrat-liberalii au obţinut preşedinţia iar PSD+UNPR+PC şi toţi ceilalţi susţinători declaraţi nu e sigur că mai au 45%, adică rezultatul candidatului lor. Dar ăsta e balastul comunist al acestui partid de stânga: minciuna, falsificarea realităţii, neacceptarea adevărului. Nu pot să cred că românii mai vor asta! Generaţia tânără n-o mai vrea şi, cu siguranţă, nu vrea să fie generaţie de sacrificiu adică să ia locul generaţiei lui Oprescu şi Ponta care, după afirmaţiile ultimului, tocmai ei, profitorii fără nici un merit şi fără niciun efort, ar fi fost generaţii de sacrificiu ( primul fiu de general securist, al doilea fin de şef sri-st şi parţial acoperit )

REVOLTA BUNULUI SIMŢ

Ai da cu barda-n mine, barde,

Fiindcă, român fiind, votez un sas ?

Dar, azi, îţi spun că nu-mi mai arde

Să pierd şi ce mi-a mai rămas:

Puţina omenie, poate

Cuvântul bine drămuit,

Respect atâta cât încape

Şi lucrul bine-nfăptuit.

După ce toţi aţi dus-o bine

Pupând pe comunişti în bot

Şi v-am răbdat căci, de ruşine,

Credeam c-o să tăceţi de tot,

Ne daţi acuma alte lecţii

Voi, viermi pătrunşi în rana-adânc

Făcută în democraţia

Ce v-a dat drept la ce-i mai sfânt...

Chiar dacă noi v-am ocrotit

Nimic, nimic n-aţi învăţat !

Din viermi doar muşte aţi ieşit

Ce trageţi numai la ra(că)h(c)at...

„AU ÎNNEBUNIT SALCÂMII”

Menestreli şi trubaduri

Nu vă sloboziţi la guri

Când ştiţi că v-aţi consacrat

Cam mâncând şi mult rahat...

În loc s-ascult menestrelul cântând, îl aud vorbind...tâmpenii într-un clip publicitar unde spune că susţine un român. Din câte-mi aduc aminte Johannis e român cu neamul său de vreo 800 de ani pe când Ponta mărturisea că familia sa e de origine italiană sau albaneză şi-a venit pe tărâm românesc acum vreo 300 de ani să construiască poduri şi drumuri ( în italiană pod = ponte iar oamenii l-au numit ponta, adică podarul, cel care face poduri ). Care-i mai român? Sasul care putea să plece în Germania, cum pleacă toţi românii sadea ca să-i poată înjura pe nemţi, dar a rămas aici cu soţia româncă de care nu s-a despărţit chiar dacă n-au avut copii şi deci nu sunt o familie „completă” ca s-o citez pe gabriela care, probabil, crede că nu eşti complet nici dacă n-ai vreo două-trei căsnicii sau Ponta care şi-a abandonat şi religia ( nu putea fi ortodox nici ca italian nici ca albanez ) şi soţia însărcinată pentru împliniri spirituale cu preafericitul şi trupeşti cu nefericita ?

Dar ce poţi să-i ceri greierului ? Să cânte şi să lase OAMENII să vorbească chiar dacă, şi aşa, prea mulţi se visează oameni! Căci vorba cântecului său, cam prea mult a dansat „ursul românesc” lăsându-l doar pe cel nemţesc să muncească, „dansează ursul românesc, / de două mii de ani dansează!” de când „muică, noi suntem de-un neam!” dar nu de oricare ci „neam de piatră” ( = nepăsător, nesimţit, tare de cap ?!? ). De fapt sunt cuvintele altora iar el doar le-a reprodus, promovându-le, şi, chiar şi asta, numai ca să facă pe plac organelor de partid şi de stat comuniste şi s-o ducă şi el olecuţă mai binişor, nu-i aşa?

Mare gânditor, mare caracter !!

ŞI... „ÎMI CERI SĂ FIU CUMINTE ???”

VIZIUNE PERSONALĂ

Vitrinele frigorifice RTV şi A3 expun, de multă vreme, creaţia laboratoarelor PSD cu trei variante de nume :  „COPY MOUSE” ( în campanie ), „LOOSER MOUSE” ( dacă pierde ) şi „STUPID PEOPLE” ( dacă pierdem noi ), creaţie promovată exclusiv ca produs de top al partidului, şi realizată după următoarea reţetă care, dacă nu va fi acceptată de majoritate, îi va face pe patronii vitrinelor să-şi numere zilele rămase ( până la puşcărie şi, respectiv, de puşcărie ):

-  2 părţi iliescu ( limba de lemn şi iubirea pentru EST )

-  2 părţi năstase ( tupeul şi făţărnicia )

-  2 părti geoană ( vizita: ½ la ghiţă tv + ½  varan tv  şi „Daciana, моя  любовь !” =  Daciana, dragostea mea! – lb. rusă )

-  1 parte teoctist / daniel ( preafericirea )

-  1 parte andronescu ( plagiatul în contrapartidă cu licenţele Microsoft ).

Amestecul, frământat bine până la omogenizare în praf de măgureanu / maior ( minciuna şi dezinformarea ), s-a lăsat vreo patru ani acoperit şi, după ce s-a copt la flacără roşie, a fost ornat din plin cu salivă de baroni, în formă de trei trandafiri, cu chipurile lui constantin, oprea şi tăriceanu şi codiţele lui vadim, meleşcanu şi kelemen, ca să nu se deoache. E preferat de ignoranţi, naivi, nostalgici comunişti, popi lacomi şi, întâmplător dar inexplicabil, alţii.

Deşi a fost pregătit pentru mult mai mulţi consumatori se pare că produsul este foarte bine tolerat de cei care au ca devize „trăiesc pentru a mânca”, „să nu-mi tai niciodată pensia”, „sunt ortodox, deci exist”, „pesedistul vărgat e-ntotdeauna nevinovat” şi „băsescu-i vinovat pentru orice s-a(r fi)-ntâmplat”, dar provoacă, mai ales celor din categoria „ceilalţi”, greaţă, vărsături, lehamite, balonări şi chiar diaree, ceea ce, probabil, îi va face să aleagă un produs de calitate germană chiar dacă reţeta lui este aproape necunoscută, doar fiindcă brand-ul, verificat de atâţia ani, este serios.

 

ABANDONAŢI DE ÎNGERI

        Mai mult decât oricând, am impresia că trăim într-o ţară confiscată de cei de la putere care vorbesc şi fac ce vor fără să dea socoteală, fără să li se-ntâmple nimic. Nici nu vreau să mă gândesc ce se va-ntâmpla dacă vor obţine şi preşedenţia ţării. Chiar dacă am promis că nu voi mai posta alte texte pe blog, nu pot rămâne indiferent în aceste zile. Dacă vă dezamăgesc, îmi cer iertare.

Popor naiv, tu, slugă lui satan

Vrei să te vinzi pe-aceeaşi trişti arginţi?

Nu vezi cum singur în zadar te minţi

Că-s toţi la fel, că totul este-n van ?...

Nici orb de-ai fi, nu poţi gândi aşa

Slujind minciuna, furtul, mârlănia !

Ce ţară e, căci nu e ţara mea

Cea-n care e regină, azi, prostia

Şi-n care popi şi pastori au ca Dumnezeu,

Scursura comunistă ce-o slujesc.

Pretinşi profeţi, de fapt ei pervertesc

Pe credincios în nemilos ateu

Ce-aproapele-şi urăşte fără rost

Şi-şi schimbă des nevasta, fură, minte

Dar plin de fală încă ţine post

Şi se închină la icoane sfinte...

Şi-un rege-şi caută asemeni ei

Bufon, lacheu şi păcălici ?

De-aceea trebuie să-i zici:

„Nu pentru moaşte, pentru fiii mei,

Pentru batjocorita mea credinţă

De lacomi popi care se cred părinţi,

Pentru smintire de naive minţi,

Pentru trădarea voastră-ntru fiinţă

Şi-ngenuncheata-ne raţiune

Pe care vreţi s-o aruncaţi la beci,

Pentru sperjur, pentru perversitate

Fiţi blestemaţi cu toţii,-n veci de veci !”

Termite comuniste la studii „capitaliste”

Se citeşte tot mai greu, lumea citeşte tot mai greu Cuvântul scris devine un adevărat obstacol în calea desăvârşirii intelectuale. Oamenii nu mai citesc pentru a învăţa, citesc să se informeze. Dar informarea se poate face şi ascultând sau privind. Ori, în acest caz, individul nu mai este unul ştiutor ci unul copiator / reproducător de informaţie. Învăţătura, ştiinţa înseamnă competenţe, informaţia culeasă mai ales din surse orale este amatorism. Marea problemă a amatorilor este că nu se mulţumesc să-şi rezolve / rateze problemele personale/familiale/de grup ci devin surse de competenţă, de obicei nesolicitată de nimeni dar aruncată înspre toţi cu mărinimie şi infinită mândrie: am citit/am ascultat vreme de câteva minute/ore şi m-am specializat deci vă pot da sfaturi tuturor. Nu numai că vă sfătuiesc dar vă şi judec/vă etichetez: nu se face aşa! /habar n-aveţi!/ sunteţi proşti!.

Mirarea mea nu mai are margini: dacă se învaţă aşa de uşor şi se obţine atât de simplu orice specializare, de ce mai e nevoie de atâţia ani de şcoală, de atâţia profesori, de asemenea cheltuieli? M-am prins: e o conspiraţie cel puţin europeană dacă nu mondială împotriva românilor pentru a-i face să creadă că sunt tâmpiţi/proşti/retardaţi şi pentru a-i face să-şi cheltuie banii cu şcolarizări, calificări, specializări şi perfecţionări şi a deveni dependenţi financiar de spoliatorii occidentali.

Dar poporul român e perspicace! Sesizează capcana, intuieşte pericolul! Ia măsuri imediate. Scade investiţia în sistemul de învăţământ, pe care îl critică permanent desfiinţându-l de-a dreptul. Oricum, cine vrea să-nveţe cu adevărat va învăţa de pe net, de la televizor. Îi ajunge dacă silabiseşte la citire şi stă bine cu auzul. Nu înţelege? Da’ ce, la şcoală înţelegi? Şi treci clasa, faci liceul, facultatea, masterat, doctorat, politică ... Şi tot de pe net îţi iei totul, chiar lucrarea / dizertaţia de diplomă/masterat/doctorat. Iar orientarea politică o poţi lua de la televiziune. Cu ce ţi-a mai rămas de la comunişti, e numai bine.

Locuitor al vechii Dacii, nu te lăsa! Bagă mare! Eşti cel mai tare şi nimeni nu-i ca tine! De-aia-ţi fug copiii în Occident la muncă şi nevestele la îngrijit bătrâni fiindcă au fost educaţi că nici un sacrificiu nu-i prea mare pentru patria ta! Dacă de la daci ne-a rămas brânză, mânz, viezure, de la romani am păstrat Ubi bene ibi patria nu Ubi patria, ibi bene. Şi te lasă pe tine, care chiar crezi că dacă n-am fi aşa de proşti şi fuduli am fi mult mai deştepţi (sic!), te lasă în mijlocul acestui delirium tremens al tuturor intoxicaţilor/îmbătaţilor cu: alcool, putere, politică, ură, dispreţ, naţionalism, automulţumire, superioritate, conspiraţionism, ortodoxism, antiintelectualism, protocronism, minciună, lene, diversiune, subiectivism, televiziune şi net, etc. dar niciodată intoxicaţi/beţi de: luciditate, echilibru, respect, obiectivitate, carte, studiu, educaţie.

Nu-l aud pe vreunul dezbătând cine ştie ce ecuaţie matematică, vreo teorie de ultimă oră din fizică ori vreo inginerie genetică.

Noroc că internetul a devenit un fel de curs superintensiv de ingineri, profesori, medici, critici literari, comentatori sportivi, analişti politici, manageri, profesionişti în toate domeniile, altele decât cele în care specialistul reciclat s-a pregătit în şcoală, unde, se pare, a ratat calificarea la nivelul care l-ar fi făcut să fie mulţumit de ceea ce este şi, prin urmare, să nu mai caute altceva decât ca hobby.

Expresia „nimeni nu e de neînlocuit”, folosită din ce în ce mai des şi de către persoane care chiar pot fi primele înlocuite nu numai fără pierderi ci chiar cu un substanţial câştig, are din ce în ce mai evident sensul de „oricine poate fi înlocuit” ceea ce nu e deloc aşa, dar observ, are din ce în ce mai mulţi adepţi în societatea de azi.  

Sigur că sintagma este corectă numai în măsura în care sensul ei este unul tehnic, acel nimeni fiind o piesă a unui angrenaj pe care o schimbăm cu alta ce are caracteristici echivalente. Însă în cazul unui om, unde nu vom găsi niciodată doi indivizi identici cel puţin atâta vreme cât nu se va interveni masiv din punct de vedere genetic, lucrurile pot fi pozitive ( mai potrivit ) sau negative ( mai nepotrivit ). Tendinţa este însă de a înlocui pe cineva uzat cu altcineva nou dar rebut căci şi societatea produce din ce în ce mai multe rebuturi sau, oricum, mult mai vizibile. N-am avut niciodată tendinţe conservatoare sau retrograde şi sunt unul dintre cei care promovează noul dar cred că singura cale de progres este aceea prin care se evită diferenţele valorice, ele putând fi cel mult de „experienţă” între cel înlocuit şi înlocuitorul său, poate cu un plus de valoare pentru cel mai tânăr sau înlocuitor, valoare ce poate suplini lipsa de „experienţă”.

Generaţia prinsă în schimbările de la ’89 a beneficiat de oportunităţile momentului fără a fi pregătită pentru asta. S-au înfiinţat instituţii de tip capitalist cu mentalităţi comuniste. Specialiştii în „să trăiţi tovarăşe secretar/primar” au devenit întreprinzători particulari, contabilii de ferme, obişnuiţi să umfle cifrele pentru „cincinalu-n patru ani şi jumătate” au ajuns bancheri, judecători care te condamnau pentru o-njurătură adresată regimului au ajuns în ministerul justiţiei, sau şefi de tribunale, securiştii cărora li s-a descoperit vocaţia de apărători ai ţării nu ai regimului au acumulat averi şi controlează media. Dar nici tinerii acelei perioade n-au pierdut prilejul de a ocupa numeroase şi importante funcţii, cele mai multe peste valoarea lor profesională sau capacitatea intelectuală. Iar capacitatea intelectuală şi caracterul rămân cam cele de la 20 de ani. Pot fi cosmetizate cam aşa cum poate fi făcut unul de 1,50m să aibă 1,90 urcându-l pe catalige. La o poză de grup mai nici nu se observă dar în rest ... Veniţi din lumea celor 10 clase obligatorii, a şcolilor profesionale şi a liceelor la seral, odată cu deschiderea porţilor universităţilor s-au aruncat cu toţii în valul învăţământului superior şi-au ocupat, la început din lipsă de personal iar mai apoi prin legături de tot felul, cele mai importante posturi. Sunt cu toţii acolo şi astăzi şi singura lor preocupare este să-şi consolideze poziţiile şi să-şi avantajeze membrii familiei şi prietenii.

Cei care au terminat şcoala după 2005-2010, chiar dacă erau foarte buni nu prea mai aveau ce prinde dacă nu erau specializaţi în domenii foarte căutate oriunde. Mai clar spus, pasionaţii de film, fiindcă au ajuns prea târziu, au rămas afară deoarece sala era deja ocupată, în cea mai mare parte, de cei care s-au dus la film să nu stea pe-acasă.

După 2010, exigenţele, încă, după opinia mea, destul de scăzute de la bac, au mai redus hemoragia de specialişti  atestaţi cu diplome obţinute pentru referatele reproduse de pe net, pentru cumpărarea cu tenacitate a lucrărilor publicate de profesorii cu care susţineau examene şi, de ce nu, demonstrarea competenţelor dobândite prin înmânarea individuală sau de grup a plicurilor sau ambalajelor cu conţimut plin de respect şi consideraţie.  

PS.  Aceasta va fi ultima postare de pe acest blog. Nimic, sau aproape, din ceea ce am scris aici n-a fost întâmplător. Dar cred că a venit momentul punctului final. Fiindcă, vorba românului vorba multă, sărăcia omului sau boală lungă, moarte sigură. Cred însă că există suficient material care poate fi revăzut. S-ar putea să mai adaug unele comentarii la textele existente, dar atât.

Mulţumesc tuturor celor care, mai des ori mai rar, au urmărit gândurile mele, acelora – din păcate puţini – care au avut curajul să posteze comentarii sau să evalueze textele şi mai ales celor care s-au alăturat acestui blog.

Tuturor, cu deosebită stimă, vă urez multă sănătate, fericire şi împlinirea oricăror dorinţe ! Să ne (re)vedem / (re)auzim cu bine !

ROMÂNIA MI(S)TICĂ VS ROMÂNIA MI(S)TIFICĂRII

Zi de zi, împrejurul nostru, vedem doar manifestări ale dualităţii: deştepţi şi proşti, usl-işti şi băsişti, patrioţi şi vânzători de ţară, creştini şi atei, bogaţi şi săraci, stăpâni şi slugi, etc., încât ai crede că lumea e atât de simplă că, dacă elimini un termen al antitezei, se rezolvă toate problemele. Ne-am întors, parcă, în lumea basmului unde taberele păreau foarte clare deşi nu era tocmai aşa. Fraţii lui Prâslea păreau tipi de treabă până ce mezinul le-a luat-o înainte. Zgripţuroaica părea prototipul răului până la atitudinea eroului faţă de puii acesteia. Deci, de când lumea, dacă eşti mai bun, mai deştept, mai harnic sau mai curajos ai probleme chiar şi cu cei mai apropiaţi, în vreme ce până şi la creaturile cele mai ciudate şi mai crude, progeniturile dictează comportamentul. Te porţi bine cu copiii mei şi aceştia te plac, ai toată bunăvoinţa şi sprijinul meu. Altfel, e rău...

 În zilele noastre, problema e că progeniturile sunt, încă de mici, după chipul şi asemănarea părinţilor care n-au fost tocmai uşă de biserică, ba putem spune că au fost cam poarta iadului, suporteri veseli, ghizi convingători sau paznici neînfricaţi şi devotaţi la curtea Comunismului. Nu prea se revoltau şi nici nu invocau ajutorul divin în lupta cu demonii înfometării şi izolării de civilizaţie. Azi, părinţi şi copii nu numai că se bucură de binefacerile libertăţii dar, ajunşi în situaţii dificile, declară, siguri pe ei, că nu se tem decât de Dumnezeu. Şi fiindcă nu se tem decât de El, au cu toţii bodyguarzi personali care-i apără de Dumnezeu, pe ei, familia şi proprietatea, probabil să nu le-o ia înapoi cei de la care au furat-o. Câtă făţărnicie poţi avea ca să-l foloseşti pe Dumnezeu ca simbol al fricii.

Fiecare individ ar trebui să se teamă în primul rând de el însuşi, de ce este capabil/incapabil să facă în momente şi situaţii dintre cele mai variate. Numai aşa poate fi extrem de atent la fiecare gest pe care-l face, la fiecare cuvânt rostit, la fiecare atitudine vizavi de semenii săi.

Şi-atunci Dumnezeu ar putea să-şi vadă liniştit de treburile sale n-ar mai fi nevoie să gestioneze fricile tuturor lichelelor fără-de-Dumnezeu.

Îi doare-n ... coduri

Vremea faptelor a trecut de mult. Nimeni nu mai dă doi bani pe ele. Mi-aduc aminte, iar şi iar, de snoava în care se povestea cum românii, disperaţi că s-a defectat maşina socialismului multilateral-dezvoltat şi nu se mai clintea din loc, au chemat specialiştii cei mai grozavi care, ridicând capota, au descoperit că motorul şi direcţia erau praf. I-au informat pe proprietarii care, sideraţi, au replicat în cor: Da, dar ascultaţi ce claxon avem!

Urmaşi demni ai celor de dinainte de ’89, cu singura deosebire că pot face avere fără să se teamă, indivizi ce folosesc aceleaşi practici, politicienii de astăzi au conştientizat rapid că atunci când claxonul e asurzitor, nu mai contează motorul. Ba, mai mult, şi-au multiplicat claxoanele, care par să fi devenit, pentru cei mai mulţi, adevărate voci de sirene capabile să le ia minţile căci, neavând nici puterea nici dorinţa de a-şi astupa urechile, îşi vor zdrobi iluziile de stâncile realităţii viitoare, trăgându-i cu ei şi pe nevinovaţi.

Experimentul ceauşescu pare să nu fi servit la nimic. A fost ales fiindcă era tânăr şi ne-a-mbătrânit pe toţi. Pe unii chiar cu anii ... Dar nimic nu e mai important decât vocea poporului.

Vorba lui Caragiale : box populi, box dei !

 

„Cu ajutorul lui Dumnezeu ...”

Când le aud pe toate fostele grăsane care după ce au slăbit declară că se simţeau bine şi înainte, mă ia ameţeala. Toate declară fie că s-au apropiat de Dumnezeu fie că Dumnezeu le-a ajutat. Pe vremea când erau grase, cele mai multe mărturiseau că au probleme cu glanda, singura glandă vinovată de starea lor fiind, de fapt, la majoritatea copleşitoare, glanda nesimţirii. Stilul acesta, de-a găsi cauza în exterior şi de a nu-ţi asuma vina ( nici măcar aceea de-a acumula mai mult decât consumi ), ne va crea multe probleme. Nicio societate nu poate evolua dacă nu are în centrul său individul responsabil şi dacă, în loc să încurajeze responsabilizarea acestuia, îl integrează într-un colectiv ( echipă, clasă, comisie, partid ) care îi anulează statutul individual ce se diluează / se pierde în masa amorfă şi anonimă a colectivităţii.

Cum poţi evolua ca individ când eşti sufocat de colectivitate mai ales dacă acea colectivitate e submediocră? Şi ce societate este aceea care îşi devorează valorile şi scoate în faţă produse manufacturate după chipul propriei mediocrităţi?

 

PE NORII DE TĂMÂIE

Pe norii de tămâie cerul cade

Şi fiebinţeala rugii îl pătrunde

Când tânguiala nopţilor se-aude

Ademenind cu hohote-n cascade...

E râs? O ştie doar ecoul. Poate-i plâns

Ce sparge clopote cu limbi de lemn

Când peste cânt de lebede se-aştern

Interogări de bufniţe cu glasul stâns.

Sub orizont de clopot îngropaţi

La marginea unde se pierd priviri

Mai inspirăm văzduhu-n care miri

Se sting pe rând de dor asfixiaţi.

SĂRACI CU DUHUL

Legat de catarg, Ulise a fost singurul care a ascultat cântecul sirenelor şi, în acelaşi timp, n-a plătit cu viaţa pentru asta. Toţi camarazii săi au scăpat pentru că n-au auzit cântecul. Nu există aşadar decât aceste căi. Fie eşti atât de bine ancorat în spaţiul tău ( catargul ) şi de valorile tale detaşându-te astfel de exteriorul ademenitor dar ucigător ( cântecul sirenelor ) fără a te gândi vreun moment să ratezi o astfel de experienţă, fie eşti surd prin refuzul acceptat şi autoimpus ( de a-ţi turna ceară în urechi ) de a auzi chemarea ( dar pentru asta trebuie să crezi în cel care îţi interzice să asculţi ceea ce ţi-ar produce mult rău atât ţie cât şi celor din jur ).

Din păcate azi tot mai puţini sunt dispuşi să renunţe de bunăvoie şi nu mai există nici posibilitatea limitării libertăţii adulţilor sau copiilor, nepregătiţi pentru o astfel de aventură, de a asculta / de a vedea lucruri fermecătoare dar care, neînţelese, produc efecte devastatoare.

O libertate care va face, probabil, din noi toţi, tot o apă şi-un pământ, căci, până la urmă, din pământ suntem...iar orgoliul nostru fără de limite îl va determina până la urmă pe Dumnezeu să-şi retragă suflarea divină cu care ne-a cinstit în momentul Facerii.

Va fi cum... s-a putea

În 7.07 s-au împlinit trei ani de la prima postare pe blog iar lunile iulie şi august ale anului 2011 au fost printre cele mai pline de realizări, fiindcă, aşa cum spunea Blaga, orice-nceput se vrea fecund, / risipei se dedă florarul.  În consens cu poetul ardelean am încercat să rămân florarul, nu legumicultorul şi cu atât mai puţin agricultorul ( cel care ar oferi tuturor pâinea cea de toate zilele ), oferind, dacă nu cele mai exotice şi mai fascinante buchete, cel puţin un tărâm cu cât mai puţine buruieni şi verdeţuri ce ar fi putut atrage tot felul de râtani şi ierbivore.  Sigur că nu exclud tendinţa ludică prezentă în multe dintre textele oferite vederii în aceşti trei ani dar şi, prin aceasta, încercarea disperată de anihilare a dezamăgirilor cotidiene şi detaşarea, neutralitatea sugerate prin titluri comune. Poate că, în tradiţia ortodoxo-românească, am teoretizat mai mult decât am exemplificat / am personalizat dar, fidel principiului lui Kogălniceanu vom critica cartea iar nu persoana, m-am oprit asupra defectului / viciului / comportamentului nu asupra persoanei. Fiindcă persoanele, după cum s-a dovedit de cele mai multe ori, nu respectă / nu ilustrează principiile deoarece nu prea le au. Dacă aş fi ilustrat trăsături prin atribuire imediată aş fi fost nevoit să revin tot la două zile cu rectificări din cauza comportamentului cameleonic al subiecţilor dispuşi la asumarea presupunerii / a posibilului şi nu a iminentului / a realizabilului ca şi ciobanul mioritic ce răspunde printr-o condiţională cu verb la indicativ viitor urmată de o subiectivă cu predicat la conjunctiv, un mod al posibilului dar nu al certitudinii: de-o fi să mor.

Cam aceasta ( de-o fi să... ) este matricea atitudinii faţă de provocările zilnice, atitudine ce naşte comportamente bizare, de la comic la absurd, atunci când posibilitatea alunecă în certitudine dezvăluind eterna inadecvare / nepregătire / surpriză ( iarna nu-i ca vara, nice salca nu-i ca pomul..., unde dai şi unde crapă, etc. ).

TIMEO DANAOS ...

        Copilărie şi mitologie - lehamite, dispreţ, blazare - senectute şi religie. Cam ăsta e rezumatul vieţii unui rebut al comunismului, de fapt al socialismului multilateral dezvoltat. Dacă aş fi vizitat Grecia în adolescenţă aş fi căutat, cu siguranţă, Olimpul. Dacă aş fi vizitat-o la maturitate aş fi vrut să văd Salonic, Atena, marile oraşe. Dar acum, ca tot bătrânul imparţial, nu te poţi opune unei doze de spiritualitate. Şi, uite aşa, în prima zi de vacanţă în Grecia, m-am trezit la Meteora. Nu pot spune că regret fiindcă peisajul e absolut fascinant, de o măreţie a austerităţii cum rar poate fi imaginată, dar spiritualitate cam zero căci totul a devenit un fel de turism religios în care ţi se iau bani cam pentru nimic. 

          Anacronismul comportamental al călugărilor vizavi de sincronismul lor existenţial m-a făcut să nu mai vizitez şi cea de-a doua mănăstire ( cea de călugăriţe - vezi fotografia de mai jos ). Dar n-am putut să nu mă extaziez în faţa frumuseţii.

GÂNDURI 27

Descopăr, din ce în ce mai des, oameni care, cu cât se pricep mai puţin la ceva cu atât se exprimă mai pertinent iar, sub protecţia comisiei / societăţii / organizaţiei în care s-au aciuat, devin devastatori. Individual, respectivul este zero, dar din haită mârâie, latră şi sfâşie de top. Văd şi aud stoluri / haite / ciurde / turme repezindu-se la câte-un neajutorat căruia, într-un moment nefericit i-au cedat nervii şi l-a nedreptăţit pe câte vreun lipsit de apărare. Numai că acolo confruntarea, chiar dacă era inegală, a fost unu la unu. Şi, în loc să fie pedepsit conform legii şi faptei, este linşat public, într-o ţară în care pofta maladivă şi insaţietatea genetică vizavi de bârfă şi execuţie publică, este pantagruelizată de oferte dintre cele mai apetisante. Tribunalul Poporului funcţionează aproape la fel ca la revoluţia franceză, punctând încă o dată distanţa la care ne aflăm faţă de civilizaţie. De la femei care-şi măresc sânii şi până la politicienii / afaceriştii / interlopii care-şi amplifică averile, toţi sunt trecuţi prin filtrul părerilor unor comisii alcătuite în diverse medii ce simt nevoia să se exprime. Dar dacă în cazul femeilor se vede că au avut de unde să-şi mărească poitrine-ul, în cazul celorlalţi nu se poate demonstra cum au devenit atât de bogaţi. Ne aflăm întotdeauna, în aceste cazuri, între real / firesc / palpabil şi miraculos / inexplicabil / divin. Şi dacă sluţirea pacientei incriminează medicul sau producătorul de adiţionale, în cel de-al doilea nimeni nu poate face nimic fiindcă nu-i este dat omului să înţeleagă ori să dezlege minunile Domnului.

Victimele şi călăii au vocaţia greşelii înscrisă, fără doar şi poate, în codul lor genetic şi sunt, probabil, predestinaţi verificării pe propria piele a creştinescului decât sărac şi bolnav, mai bine bogat şi sănătos.

PĂRERI 28

Viaţa de blogger e una interesantă. Porneşti să cucereşti lumea aşteptând, de fapt, să fii descoperit. Fiindcă aici e ca şi în viaţă. Valorezi cam cât interes trezeşti. Numai că aici, ca-ntr-o parcare, tu rulezi câte un filmuleţ despre cum vezi lumea, lucrurile, persoanele, fenomenele şi, din când în când, mai arunci câte o privire să vezi câţi spectatori ai sau câţi au curajul sau timpul să exprime o părere. Uneori eşti dezamăgit, alteori încântat şi, de cele mai multe ori, mirat că mai contezi şi pentru alţii, nu numai pentru tine. Un blogger adevărat nu poate abdica de la statutul său coborând într-atâta încât să devină un facebook-ist. Diferenţa dintre cele două medii fiind, se pare, din cauza degradării accelerate al celui de-al doilea, cea dintre un cerc de lectură şi comunicare şi un spectacol topless de bârfă, lăudăroşenie şi infantilism.

Dacă bloggul este echivalentul unei curţi în care cei ce intră sau aruncă o privire din stradă văd şi frânghia cu rufe, pagina de facebook seamană mai degrabă cu frânghia de rufe întinsă, provocator, în stradă / pe balcon în dorinţa clară de-a fi văzută. Şi n-a fost gândit deloc aşa. Ca dovadă este impunerea unei limite de vârstă, regulă încălcată nu numai de copiii care o falsifică ci şi de părinţii care, cu aceeaşi inconştienţă cu care îşi aruncă odraslele în spaţiul real al discotecilor, sălilor de jocuri de noroc şi biliard ori barurilor, îşi exilează progeniturile în spaţiul virtual, mult mai periculos deoarece acolo ameninţările nu sunt vizibile decât atunci când produc efectul.

Şi, este evident, pentru a câta oară ?, că, în relaţiile cu minorii, cei care greşesc sunt adulţii, inconştient ori intenţionat, iar copiii rămân aceleaşi victime, uneori cu atitudine de călăi fie faţă de părinţi fie faţă de ei înşişi.

BALADA RECUPERĂRII

Cuvântul firav, prematur născut

De-orgolii fără seamăn, de fiinţă

Ce, ipocrită, bălăcindu-se-n credinţă

Stârneşte doar mirosul, pătrunzător, stătut

Al mâlului păcatelor trecute

Ascunse sub mormanele de rugi

Şi ferecate-n lacăte şi drugi

De falsă pocăinţă şi virtute,

Cuvântul, el, cel leşinat de drum,

Zilnic linşat de-o lume violentă,

Ajuns-a vorbă goală şi stridentă

Ce nu mai arde, face numai fum!

M-am săturat de-atâtea vorbe-n vânt ...

La marginea dintre real şi vis

Când inocente gândurile ni-s

Vreau vorba să devină iar Cuvânt.

PSALM 9

Atomi de-nstrăinare se divid în mine

Cu fiece cuvânt ce nu-l rosteşti

Şi din implozia sinelui, în sine,

Un fin ecou mi-ajunge la urechi.

În silă se transformă tot ce simt

Senzaţie inocentă, viscerală

Pe care, neuronic o resimt

Paralizantă, umedă, carnală.

Azi vremea Ta e ruptă de a mea

Căci nu mai sunt naivul de-altădat

Şi timpul nu mai curge cum curgea

În matca lui, docil şi resemnat.

An după an rămas-a numai scrum

În fiece popas sub poala popii

Unde-ntuneric e ca pe un drum

Croit anume să-l păzească hoţii

Şi nu mai pot mereu să mă ascund

Prin întuneric bâjbâind precum un orb...

Ca, de lumina Ta, să mă pătrund,

Vreau doar din ochii Tăi să o mai sorb !