BALADA CREDINŢEI RISIPITE

An peste an ne lepădăm viaţa

pe-abruptul mal din care roade timpul,

nepăsători că ne-oglindeşte chipul

purtărilor ce vămuiesc răsplata

pe care, obsesiv, o tot visăm

şi pentru care, rând pe rând, jertfim

speranţe şi plăceri, fără să ştim

de-n mâlul lor nu, oare, eşuăm

căci se citeşte filă după filă

trecutul, ca o carte ponosită,

în care zace, zilnic risipită,

credinţa, între egoism şi milă.

A.P.R.D. ( Agenţia pentru relaţia cu Divinitatea )

Oricine poate avea o relaţie cu Dumnezeu, inclusiv un popă. Dar este exclus ca toţi popii să fie în relaţie cu divinitatea. Şi-atunci, de unde ştim că, alegându-ne un duhovnic, l-am ales pe cel potrivit? Oricum, el este un intermediar dincolo de care nu putem vedea şi, în loc să ne încredinţăm sufletul direct lui Dumnezeu, ni-l încredinţăm unui posibil impostor sau, mai rău, unuia ce-l slujeşte pe Necuratul. N-am înţeles niciodată de ce oamenii au simţit nevoia de a avea mereu intermediari, dar cred că, dacă la început era ignoranţa, cauza de astăzi este criza de timp. Vedem cu toţii, nu-i aşa?, de cât timp are nevoie un slujitor al lui Dumnezeu, care munceşte, cu publicul, doar câteva ore pe săptămână, tocmai pentru a putea stabili relaţia cu El şi, nici în această situaţie, cei mai mulţi nu reuşesc. Noi, ceilalţi, avem vreme pentru toate dar nu pentru ceea ce este mai important, pregătirea pentru întâlnirea finală. Dacă pentru a cumpăra o casă folosesc un agent, de ce n-aş folosi unul, adică un popă,  şi pentru a-mi cumpăra credinţa, plătind cu orice ( contribuţie, donaţii, prezenţa la slujbă, spovedanii, etc. ), dar nu cu ceea ce trebuie, adică timp dedicat îndelung şi exclusiv ( = viaţă ). De unde ştiu că, prin intermediar, nu se produc distorsiuni ale mesajului ? Cum pot să am încredere totală într-un individ care are de învăţat, pentru întreg ritualul bisericesc, vreo două-trei cărţi şi nici pe acelea nu reuşeşte să le memoreze, până la bătrâneţe?

Dar, pentru o ţară în care instituţia cea mai respectată rămâne decât ( sic! ) biserica ( un spaţiu atât de îngust şi limitat oricât de mulţi indivizi ar cuprinde, deservit de preoţime, o masă eterogenă de agenţi ), universul nemărginit al lui Dumnezeu pare ostil şi fără de rost.

URARE DE SĂRBĂTORI

Sofisticaţi ori parveniţi, fără de rost

uităm prea des de unde am plecat,

că lumea, dacă n-ar fi existat,

fiinţe pure, şi-astăzi, am fi fost.

Ce trebuia să ne unească ne-a stricat,

ieşirea printre ceilalţi naşte ura...

Chiar îngerii, ce ne păzesc făptura,

cu ceilalţi îngeri zi de zi se bat.

E vremea să întoarcem iar privirea

spre ceilalţi ca şi când ar fi spre noi

şi gestul simplu să devină-altoi

în bradul de Crăciun, iar fericirea

că s-a născut Isus, să fie piatra,

nu cea pe care-o aruncăm pe rând

ci temelia fiecărui gând

menit IUBIRII să-i clădească vatra !

       Într-o lume în care diferenţa dintre vorbe şi fapte este tot mai mare, vă doresc să vă adresaţi celorlalţi şi să vă purtaţi faţă de ei aşa cum aţi vrea s-o facă ei faţă de voi. Mi se pare atât de simplu şi firesc.

        Sărbători fericite ! La mulţi ani !

BALADA FAPTELOR FĂRĂ DE RĂSPLATĂ

Azi, fiecare clipă trăită e-o minciună

ce gârboveşte zilnic, apăsător, fiinţa

ca să ucidă-n faşă, definitiv, credinţa

că-n vremea rea, e-ascunsă vremea bună.

Trădăm orice, aproape cu nevinovăţie,

fie atins cu vorba, fie rănit cu fapta

dar inocenţi, ne aşteptăm răsplata

scadentă şi-amânată, de-acuma, sine die.

ONOAREA / OROAREA MILITARĂ

Armata, în mintea românului e legată, azi, de două imagini: a Cupei campionilor ( Steaua ) şi a adolescentului care devine bărbat ( prin serviciul militar ). Ambele sunt întreţinute mai mult de legende decât de fapte contemporane şi profită din plin de orgoliul nemăsurat al cetăţeanului comun care se imaginează ca masă de oameni, ca personaj colectiv, zmeul-zmeilor. Individual se simte neajutorat, un fel de nimicul-nimicului. Şi totul ni se trage, probabil, de la imginile colectiviste ale societăţii comuniste cu clase conducătoare şi pături acoperitoare, grefate pe umilinţele îndurate de oamenii de onoare ai ţării prin închisorile comuniste.

Armata este, în general, percepută nu numai ca scut împotriva duşmanilor nemiloşi ci şi ca mediul educaţional cel mai eficient şi respectat, cel care îţi transformă copilul în bărbat pregătit pentru toate relele din viaţă ( nu mă pot gândi la ce volum ar fi corul bocitoarelor care interpretează azi melodiile funerare ale distrugerii personalităţii plozilor hiperactivi (???) ori total needucaţi (!!!), adică fără cei n ani de-acasă, ce nu sunt lăsaţi să vorbească, să se plimbe prin clasă şi să-i deranjeze, cum vor şi când vor ei, pe ceilalţi, majoritarii, care, nu se ştie cum, – probabil una dintre marile enigme contemporane – sunt, totuşi, educaţi, dacă aceste progenituri ar fi obligate să facă armata de altădată ).

O astfel de imagine a armatei nu putea fi decât recompensată pe măsură. Aşadar, nu cei din educaţie care se chinuie vreme de 10-12 ani să-i ofere copilului alternative şi, implicit, alegeri, direcţii, izbândă, merită răsplătiţi ci aceia care îţi umileau, vreme de vreun an şi patru luni, băiatul. Ei sunt cei care trebuie să fie pensionaţi la 45 de ani şi să ia pensii speciale. Aş fi de acord dacă favorurile ar fi o răsplată a meritelor ( număr şi ore de aplicaţii, misiuni deosebite, război ), dar să-i recompensezi pe birocraţi, este o formă de dispreţ total pentru merit şi valoare. De fapt, un astfel de comportament ilustrativ pentru somnul raţiunii, a născut şi monştrii, din rândul acestor specimene, care mai apar în spaţiul public şi politic. Orientarea lor este, permanent, spre foloase personale şi de grup, în ciuda declaraţiilor triumfaliste de genul celor cunoscute de la trădările permanente ale aliaţilor, de-a lungul vremii: pentru stabilitatea ţării, pentru pace socială, pentru binele naţiunii, pentru..., pentru..., etc.

Din păcate, am rămas ancoraţi în lumea marilor voievozi şi a faptelor acestora, uitând că, de fapt, ei au fost mari datorită sacrificiului oamenilor de rând care formau oştirile şi care, ca şi acum, erau anonimii din piedestal ce se alegeau cu nevastă văduvă, copii orfani, părinţi distruşi. Dar nu despre ei vorbeau cărţile de istorie ci despre statui.

E vremea, cred, să înţelegem că preoţia, cariera militară ori politică sunt de fapt profesii, meserii care, atunci când sunt exercitate de amatori, incopetenţi şi impostori produc mai multe victime decât oricare altele şi aceste victime sunt, întotdeauna, din rândul propriului popor.

VERSURI COPY-PASTE

Persoana întâi plural

a perfectului simplu

al verbului a fi

devine

la politicienii

ajunşi la putere,

doar o formă,

conţinutul este

de prezent,

un prezent continuu.

HAIDUCIA PE...INVERS

         Era odată ca niciodată, într-o ţară nu prea îndepărtată...

         Înainte de  ’89, exista o expresie perifrastică pentru a numi abaterile de la normalitate: pe invers. Învăţam în şcoli despre modele, despre caractere ce constituiau coloana vertebrală a comportamentului românesc, cântate cu atâta bucurie şi talent de anonimii populari. Şi unul dintre acestea era haiducul. El reprezenta, oarecum, chiar comunismul care a luat de la bogaţi şi a dat săracilor, înfăptuind sfânta dreptate pierdută în comuna primitivă şi ostracizată prin sclavagism, feudalism şi capitalism, pentru a fi scoasă la lumină de făuritorii comunismului.

Nimeni nu-şi punea problema moralităţii gestului şi marii dascăli ai epocii nu vorbeau niciodată despre asta, aşa încât, coloana vertebrală a naţiei, tinerimea studioasă, creştea strâmbă. Acum nu mai furau de la cei bogaţi fiindcă aceştia nu mai existau, ci furau de la ei deoarece averea era a lor, a poporului. Dar, îmbătat de licorile societăţii ideale, comunismul s-a înecat în propria-i vomă.

Şi, cum era firesc, la revenirea în capitalism, descendenţii vechilor haiduci au ajuns conducători. Dar cum nimeni nu era, încă, bogat, nu puteau fura decât de la cei săraci dar mulţi. Era, de altfel, mult mai profitabil să iei câte puţin de la cât mai mulţi şi-apoi trecea şi neobservat. La ei nu se vedea iar la tine dădea pe dinafară. Şi astfel a apărut haiducul pe invers. Convinşi fiind că vor apărea şi rapsozii care să-i nemurească,

Vom adăuga noi file comediei

Când o trece legea amnistiei

Şi fiecare hoţ, tâlhar, ori chiar violator

Mai dă, rânjind, o muie votantului popor.

TOLERANŢĂ ZERO, TOVARĂŞI !

Mă gândesc uneori că cineva, care ar auzi unele dintre părerile mele, ar crede că am ceva cu tagma preoţească. N-am nimic cu ea ci cu aroganţa ei cu prăpastia dintre ceea ce este şi ceea ce pretinde a fi. Am avut ocazia să cunosc preoţi şi sub comunism şi în capitalism. Majoritatea erau şi atunci nişte lichele şi sunt şi acum. M-am aşteptat întotdeauna ca biserica să fie cea mai tolerantă şi înţelegătoare instituţie, ca, acolo unde are altă părere să nu comenteze, să afirme şi să promoveze ideea opţiunii personale şi nu înregimentarea în turmă chiar dacă uşa spre ea rămâne larg deschisă. Cine vrea să devină ori să rămână oaie, n-are decât. Dar şi cine doreşte libertatea caprei negre să nu fie arătat cu degetul.

Băgăcioşii m-au dezgustat întotdeauna.  Dacă se vorbeşte despre reglementări legale în domeniul prostituţiei, ierarhii bisericii se opun. Se discută despre parteneriatul civil, aceeaşi indivizi se pronunţă împotrivă. Îmi aduc aminte perioada de glorie a comunismului când ni se cerea tuturor toleranţă zero faţă de orice abatere de la linia directoare a pcr-ului care ne-ar fi luminat calea până în comunism. Nu ştiu de ce, dar purtătorii făcliei comuniste par a fi aceeaşi care luminează azi, cu democratică perseverenţă, calea spre rai. De la raiul comunist la cel dumnezeiesc nu pare a fi, pentru ei, decât o problemă de vocabular. N-aş spune nimic dacă aş auzi ceva de genul: Nu suntem de acord cu prostituţia dar acordăm îngrijire medicală, în spitelele noastre, pe banii noştri, tuturor victimelor păcatului care au nevoie sau nu suntem de acord cu căsătoriile gay dar oferim, la fel, asistenţă medicală, pentru toţi copii afectaţi de hiv. Dar aici, tăcere, fiindcă asta presupune costuri nu câştiguri iar în relaţia cu popii de dă, nu se ia.

Şi totuşi, mult mai bine ar suna a dat popa ortul  decât  am dat ortul popii, nu-i aşa? 

GÂNDURI - "LA ANIVERSARĂ" -

Ca orice român imparţial, vorba lui Caragiale, stau şi eu de 1 Decembrie întrebându-mă, iar şi iar, trebuie s-o recunosc, stimulat de ProTv, de ce iubesc România?

Ar trebui să spun că.... Dar sunt atâtea de spus încât, inevitabil, risc să pierd esenţialul şi să mă risipesc în detalii. Şi pentru că nu vreau să mi se-ntâmple asta, mă gândesc la o relaţie simplă: România = dragoste şi-mi aduc aminte de Întâia epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel. Îmi permit să înlocuiesc peste tot în textul epistolei cuvântul dragoste cu România ( să mi se ierte îndrăzneala dar cred că substituirea se poate face cu numele fiecărei ţări din lume dacă cetăţenii ei simt la fel faţă de patria lor ) şi-l reproduc mai jos :

       De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar România nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
       Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar România nu am, nimic nu sunt.  Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar România nu am, nimic nu-mi foloseşte. 
        România îndelung rabdă; România este binevoitoare, România nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. 
       România nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. 
       România nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. 
       Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.  

       Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi România. Iar mai mare dintre acestea este România. 

BALADA UNICEI SPOVEDANII

De tine, Doamne, sunt tot mai aproape

nu sufletul, ce s-a-nrăit prin ani,

ci trupul gârbov, îndoit de spate

m-apropie, pe drumul fără bani.

Nu o să-mi spăl mizeria-n spovedanii,

nu-i om să afle tot ce Tu mi-ai dat

să port cu mine până-atunci când anii

la poarta-Ţi m-or opri, la cercetat.

De-aceea nu mă las la mâna popii,

bietul slujbaş al burţii-ndestulate

ce ar putea, viclean, în clipa morţii,

să mă buzunărească de păcate

căci eu, toate greşelile, ofrandă

condiţiei umile, azi le-aduc,

de om ce a-ncercat din greu o viaţă,

în faţa-Ţi doar, s-arăt cât am putut.

BALADA DEMON(ET)IZĂRII

Îmi ies din minţi şi minţile din mine

şi îmi încord iar muşchii inutil

dar, fără gestul ăsta, infantil,

m-ar îneca mustrările divine.

Sunt trestie, arar şi gânditoare,

tot mai supusă marilor furtuni

şi aruncată-n funduri de genuni

nu mai găsesc putere să dau floare.

Din toate câte-am avut parte

în unduirea de-altădată

cu farmec pur, fără de pată,

au mai rămas doar frunze moarte.

BALADA MEMORIEI TRĂDĂTOARE

Sunt amintiri care-au trecut de mine,

pierdute, rând pe rând, pe cale

de o memorie care-o ia la vale

răpindu-te, adesea, şi pe tine.

E-atât de bine fără de povară,

ca un copil, descopăr lucruri noi

însă, precum Sisif, le pierd la malul zilei

alunecând în hăul dinafară.

Dar nu mai sunt-nainte-mi anii,

cutezător cu care am pornit

la drumul ce-i aproape de-un sfârşit,

azi, aliat, îmi pare, cu duşmanii

şi mă despoaie zilnic de trecut,

tabula rasa-mi face şi prezentul

pe care alţii o să scrie restul

poveştilor pe care le-am pierdut.

GÂNDURI ORTONOXE 2

Nu cred că poate fi dramă mai mare decât aceea de a avea mentalitate occidentală şi de-a trăi într-o ţară fostă şi rămasă comunistă. Să vezi oameni care se bucură de toate avantajele democraţiei şi capitalismului şi se manifestă în cel mai pur spirit comunist şi totalitar. Dar când cei care fac asta sunt reprezentanţii puterii, deci oameni care, vrând-nevrând, te reprezintă în faţa lumii, cele mai negre gânduri năvălesc în mintea ta şi te fac să te simţi la marginea lumii, la periferie. Ori tu nu eşti vinovat că dinozaurii, şerpii şi şopârlele comunismului au reuşit să-şi impună reprezentanţii fiindcă două treimi dintre cetăţeni s-au crezut mai presus şi nu şi-au exercitat dreptul de a vota, drept care, cred eu, în astfel de situaţii este şi o obligaţie.

Ori, astăzi, mediocritatea este şi rege şi regină. Visul unui mare liberal s-a împlinit. Avem o republică guvernată de monarhi. Motivul nu poate fi decât unul: mediocrii sunt nu numai mai mulţi ci covârşitori. N-ai cum să le faci faţă. Cei dotaţi, de fapt, nici n-au deprinderea şi capacitatea de a lupta. Ei  îşi concentrează energiile spre realizări nu spre drum, spre cale. Drumul trebuie să li-l netezească ceilalţi. Un copil supradotat nu-şi asigură condiţiile de manifestare ci i se asigură de către ceilalţi. Dar drumarii şi constructorii ocupă nu numai drumul ci şi construcţiile de pe margine. Ei sunt şi clasa muncitoare şi cea conducătoare.

Iar intelectualitatea a devenit o pătură din ce în ce mai ponosită. Tot mai multe diplome şi tot mai puţină educaţie...

VÂNĂTORII DE FLUTURI 2

Nu sunt într-o perioadă creativo-analitică foarte favorabilă, ba chiar cred că mă aflu într-o criză de formă, ca să mă exprim în termeni din lumea sportului, dar tocmai de aceea, pentru a-mi diminua tentaţia de a rătăci printre cuvinte, lăsând în urmă impresia certitudinii acolo unde nu e decât bâjbâială tipic umană, voi încerca să exprim câteva păreri inocente vizavi de înfiorătoarea poezie.

Mi-am imaginat-o întotdeauna ca pe un labirint iar proza ca pe un castel. Teatrul mi s-a părut podul de trecere de la unul spre celălalt. Paradoxal, viaţa noastră se desfăşoară pe pod. Acolo ne place, în văzul tuturor, fie că suntem nevoiţi ori ne dorim, pur şi simplu, să fim acolo. Dar, de-acolo, ne putem refugia, temporar, de-o parte sau de alta şi, oriîncotro am lua-o, avem întotdeauna de câştigat. Castelul poate fi un spaţiu al grandorii, al răcelii dar şi al orgoliului, al imposturii. Labirintul, pe de altă parte, e un loc al pierderii şi căutării, al dispersiei ori al reducerii la esenţe, al oniricului ori al cotidianului frust dar şi al găsirii şi regăsirii. Spaima de a nu ajunge la capăt e anulată de speranţa unei şanse noi. Lectura poeziei, dacă perseverezi şi ai răbdare, îţi provoacă astfel de stări. Şi, un vers deosebit, e o portiţă în labirint. Aş vrea să încep cu una dintre poeziile mele preferate CEA FĂRĂ DE UMBRĂ de Vasile Voiculescu:

Se măsurau virtuţile... -ntr-o joacă,
Cu umbrele ce aruncau sub soare:
Aceea-i cea mai sfântă şi mai mare
Care mai lungă umbră o să facă.

Era o dulce luptă făr' de preget,
Dădeau cu pasul larg peste nisip...
Una striga că le-a-ntrecut cu-n deget
Şi-o-ncununară în anume chip.

Iubirea sta deoparte şi privea
Hârjoana lor cuminte de-a regina...
Şi cât de tare o bătea lumina,
Ea niciun fel de umbră nu făcea.

Restul e tăcere ...

VÂNĂTORII DE FLUTURI

Constat, din ce în ce mai nedumerit, neîncrederea, sfiala, inconfortul, reţinerea oamenilor, în special a copiilor, faţă de poezie. Adevărul este că, la contribuţia asiduă, an de an, generaţie de generaţie, a profesorilor, cufundaţi în meditaţii grave şi analize profunde, sincronice şi diacronice, ale implicaţiilor abisale şi absolute ale foneticii, vocabularului, morfologiei ori sintaxei în semantica textului, nici nu-i de mirare o astfel de atitudine. Înălţimea de la care se făcea analiza şi la care trebuia ridicat şcolerul, era, întotdeauna, ameţitoare. Fiecare elev de liceu nu se poate apropia de textul poetic fără un ritual aproape mistico-savanto-erudit de iniţiere, în care  proful-guru, etalează toate direcţiile şi schemele de interpretare a textului, ucigând, conştient ori nu, de fapt, poezia şi asasinându-l pe lectorul inocent, vrăjit, fascinat şi, poate, uşor timorat de sonoritatea şi bogăţia semantică. Pe textele poetice se face, în şcoală, anatomie şi, ceea ce rămâne nu-i decât un cadavru disecat. Foarte bine secţionat, cu explicaţii pertinente, dar un cadavru. Ori, esenţa umană e sufletul sau mintea, adică ceea ce se pierde întotdeauna. Lecţia de anatomie nu poate fi făcută pe un organism viu ci numai după ce devine un leş. Vederea acestuia nu e cea mai plăcută imagine.

Poate că, în acest sens, profesorul nu este cel mai potrivit ghid...

VERSURI 38

Resimt,

rugându-mă Ţie,

oboseală,

o urmă

a sudorii

fierbinţi

de pe chipul Tău

picate

în chinul

genezei. 

VERSURI 37

În mâinile Tale

lutul din care plăsmuieşti

viaţa

e Pământ

înmuiat

cu o lacrimă

de cer.

VERSURI 36

Între steaua mea căzătoare

şi steaua ta norocoasă

rătăcim...

Ploi de meteoriţi

spală

păcatele

privirii întoarse

înspre calea

lactee.

GÂNDURI ORTONOXE

Câteodată, am impresia că România este prea mare şi prea divizată pentru a putea progresa. Fiindcă progresul e posibil doar atunci când comunitatea are valori identice. Nu toate, dar majoritatea. Dar când valorile sau principiile nu sunt rodul educaţiei tale, o educaţie ce ar trebui desprinsă de ban, de poziţie socială, de toate aceste nimicuri ale condiţiei umane actuale, ci sunt rezultate ale negocierii celor enumerate anterior, lucrurile nu sunt tocmai în regulî. Căci, senzaţia este că ilustrăm doar o vorbă câte bordeie, atâtea obiceie şi că nimic nu poate fi luat în serios şi respectat. Toată lumea are drepturi, nimeni nu are obligaţii sau, mai exact, drepturile sunt ale mele, obligaţiile sunt ale celorlalţi. Mi-aduc aminte vremea copilăriei când tatăl meu punea la jug, cele două bivoliţe, mereu în aceeaşi poziţie, una în dreapta şi cealaltă în stânga, fiindcă una era de cea iar cealaltă de oide ( hăis ). Ştiai clar în ce direcţie trage fiecare, indiferent că le mânai din car cu biciul ( cum se întâmplă în dictatură ) sau le ademeneai din faţă, cu un ştiulete de porumb ( cum se întâmplă, atât de des, în democraţia noastră deosebit de originală ). Dacă le schimbai locurile, era o nenorocire şi se chinuiau toţi. Le folosea la cărat sau arat, adică la munci grele unde, atunci când era nevoie, trăgeau în genunchi. Pentru activităţile mai uşoare, înhăma calul. Dar asta e greu de înţeles pentru cei care aveau un singur animal şi acela era măgar şi stăteau, de fiecare dată, la bunul său plac. Ba, mai mult, îl foloseau la cărat, la tras, la călărit, la scos apa, etc. Sigur că, în condiţiile în care era singurul, fără termeni de comparaţie, era cel mai bun iar ataşamentul faţă de el era total fiindcă, în ciuda ifoselor sale, depindeau de acesta.

Pot înţelege că, indiferent de activitate, la tine în bătătură sau prin sat, foloseşti acelaşi individ, că chiar îl apreciezi deşi, vede toată lumea, nu este decât un măgar, cu toanele, încăpăţânările şi limitele sale, că nu vrei să renunţi la el indiferent de sfaturi şi îndemnuri, dar că îl socoţi mai presus de tot ce au ceilalţi şi îl afişezi ostentativ tuturor ca pe cea mai bună şi reprezentativă imagine a ta ca naţiune, n-o voi înţelege niciodată.

VERSURI 35

Dacă porneşti de-a lung de drum

şi praful fin îl răscoleşti cu pasul,

te du şi nu întoarce niciodată capul

să vezi viaţa-mi cum se face scrum...

Pe margine, privndu-te-ntristat,

rămân să scormonesc cenuşa,

în urma ta când se trânteşte uşa,

să caut amintiri ce mi-ai lăsat.

ROMANIA TRADIŢIONALĂ

Mă uit la grăsunii din jurul meu, fălcoşi, burtoşi, cu ceafă de porc dar siguri, plini de ei, fără nici un fel de complexe, convinşi, probabil, că ei reprezintă imaginea sănătăţii ideale şi a frumuseţii fără pereche. Unii dintre aceştia, în special femeile, invocă, drept cauză unică, o glandă bolnavă, o problemă de sănătate şi nu pe cea dreaptă şi adevărată, adică ghiftuiala. Toţi mănâncă în draci, fără s-o recunoască vreodată, de parcă, de fiecare dată, aceasta ar fi masa cea de pe urmă. Şi, această apucătură este încurajată de toate felurile de întâlniri de la cele profesionale până la cele confesionale. Totul se-ncheie cu o masă, mai mult sau mai puţin festivă. Nu contează nici gradul de pregătire, nici statutul social, nici vârsta. Doar opulenţa farfuriei.

Este incredibil cum unii dintre ei au reuşit să renunţe la fumat, alţii la alcool, însă majoritatea, aceia care, de obicei, se şi plâng că trăiesc într-o ţară în care se moare de foame, rup cântarele. Norocul nostru şi al lor e că n-au apucat, încă, să treacă pe la fast food.

Şi când le văd atitudinea, ceva între dispreţ şi nepăsare ( în cel mai bun caz ), faţă de persoanele cu dizabilităţi, mă întreb cine este, cu adevărat, demn de milă ?

DINCOLO DE PREACURVIE ŞI IMBECILITATE

Femeia care,

măritată fiind,

îşi părăseşte omul său,

cu altul ducându-se,

preacurvă este.

Bărbatul, care

aleargă după ea

implorând-o 

să nu-l părăsească,

un imbecil pare.

Dar, acolo unde

oameni asemenea ei,

cunoscută fiindu-le 

nestatornicia,

sunt primiţi cu onoruri

sau conjuraţi să nu plece,

e preafericita, 

sfânta cloacă

a politicii româneşti.

BALADA BROTACILOR CARE SE VISEAZĂ ÎNGERI

Cuceritori asidui ai spaţiului ce-i public

sfidând pe cei de-alături cu nesimţirea lor

brotaci pe lacul cu acelaşi cor

cândva, de osanale, pentru partidul unic,

şi-au tras cu toţii-o cruce-n faţa porţii

spre-a deveni deodată cei fără de păcate

ba, duhul luminându-i, schimbându-li-se sorţii,

s-au năpustit prin ode ori imnuri romanţate

simţind în ei cum roade chiar geniu’-nfometat,

şi-n fiecare, parcă, mugeşte un vadim

ori câte-un păunescu se zvârcoleşte-n chin,

creaţia să-şi nască, el, bardul constipat.

Cântarea României în strane s-a mutat,

se-nfoaie patriarhul, ierarhii se foiesc

da’-n vocea lor de slavă prin raiul pământesc,

trădări, fără mustrare, din iad, încă, răzbat.

Cu cât creşte mizeria e fala tot mai mare

căci, fără fudulie, nu-i prostul prost destul!

Când pe flămând nu-l crede acela ce-i sătul

cum poţi schimba duhoarea în fin parfum de floare ?

De-accea şi mireasma şi-al îngerilor cântec

atâta-s de străine pământului ce-l calc

pe care brotăcimea cu fiecare uac

mătasea îşi sporeşte şi dimensiunea-n pântec...

ÎNTRE IMBECILITATE ŞI PREACURVIE

Pe zi ce trece descopăr, cu îngrijorare, că democraţia, într-o ţară ca a noastră, este din ce în ce mai periculoasă. Avocaţi ce apără, cu înverşunare şi pe foarte mulţi bani ultimii infractori ( ucigaşi, violatori, etc. ) în virtutea dreptului la o judecată corectă, se pronunţă, invocând citate din biblie şi majoritatea covârşitor ortodoxă la condamnarea minorităţilor sexuale şi, dacă ar fi cazul, probabil a oricăror minorităţi, religioase ori nu, psihologi procustieni care judecă fiinţa umană după încadrarea în propriul tipar şi nu după realitate, toţi contribuie prin atitudine, la derapajul spre fundamentalism. E o trecere penibilă şi ruşinoasă pentru cei care am trăit comunismul fundamentalist şi cultul personalităţii şi exibiţionistă pentru cei mai tineri care nu sesizează decât spectacolul, o trecere care ne confirmă că acelaşi tip de oameni domină prim-planul vieţii. Oameni care au sloganuri nu convingeri, stereotipuri nu principii, cuvinte nu idei, mentalităţi conservatoare nu liberale. Cei care fac astăzi carieră sunt identici comportamental, cultural, principial sau caracterial cu cei care ar fi în primele rânduri în orice tip de societate fiindcă modelul acestora este cameleonul. Oferă culoarea care este cerută de majoritate iar cererea este condiţionată de cultura, educaţia ori deschiderea majorităţii. Acest şablon comportamental s-a manifestat la nivelul expresiei prin „iubitul nostru conducător”, „geniul din Carpaţi”, „partidul e-n toate” iar astăzi prin „popor profund religios”, „ţară creştin ortodoxă”, „biserica ortodoxă, stâlpul moralităţii noaste”.

Şi totul, cu deplină seninătate, cu iresponsabilitate, fără caracter, probabil în cel mai autentic spirit ateo-comunist, ieri, şi ortodoxo-creştin, azi.

PĂRERI 23

Îmi pare amuzant jocul acesta pe care îl practică atât românii cât şi occidentalii, jocul de-a Europa. Ai noştri par nişte femei de serviciu plictisite să tot deretice din cauza altora, prea pretenţioşi şi cu prea multe ifose, şi care, sătule din când în când, ridică uşor covorul încercând să ascundă ţara, cu gunoi cu tot, sub preş. Pe de altă parte, europenii se erijează, cel mai adesea, în cartografi care desenează şi redesenează lumea în care trăiesc, ca primii descoperitori, părând să ignore faptul că hărţile reprezintă realitatea şi nu invers. Adevărul este că, şi sub comunism, eram europeni chiar dacă într-o Europă dezbinată şi nu într-una unită. Că unirea poate să nu fie definitivă, este o certitudine şi, aşa cum se întâmplă şi într-o căsnicie în care jurămintele pot deveni înjurături, totul depinde numai de parteneri. Dar dacă îţi asumi parteneriatul, dacă faci cozi pe la primărie şi biserică pentru a-ţi consfinţi uniunea, trebuie şi dovada responsabilităţii.

Din partea cui însă, când mireasa e puberă şi mirele un june pensionar care nu mai are, pare-se, nici răbdare, nici vreme pentru crize de identitate?

  

PSALM PĂGÂN

Mi-s un călugăr prins între păcate

cu suflet înăcrit de aşteptare,

de-atâta vreme jinduind iertare

pentru dorinţele neconsumate.

Destrăbălarea simţurilor mi-a fost slugă

şi-am flagelat lascivele plăceri

ce-au dat târcoale răscolind tăceri

şi mi-au ucis cuvintele din rugă

dar n-am primit vreo veste şi, amarnic,

ca sub pedeapsa mărului cu rod

m-am zvârcolit eu, şarpele nerod,

făr’ de pereche să rămân, zadarnic

căci visele-au fost unicul refugiu

în care tu m-ademeneai mereu

cu vorba către Dumnezeu

şi trupul gol, lasciv, sub giulgiu.

GÂNDURI 22

Văzând şi ascultând ceea ce se petrece în legătură cu drama familiei al cărei copil a fost ucis de câini, constat că românii ( sau cel puţin cei care apar în aceste zile ori sunt chemaţi să-şi dea cu părerea ) sunt incapabili de empatie. Descopăr vocaţii inchizitoriale, mioritice, alimoşo-măneşti, dar tot mai puţin umane. Să ignori mizeria din jurul blocului, excrementele, părul, focarul de infecţie, potenţialul atac ( cu atâtea dovezi clare ) şi să porneşti, să susţii sau să girezi crucificarea unei bunici care a avut proasta inspiraţie de a-şi scoate nepoţii într-un loc nou de joacă şi ghinionul de a-i scăpa din ochi, mi se pare pervers. Crud şi crunt este că nimeni nu mai vorbeşte despre problema câinilor şi-a principalilor, de fapt adevăraţii, vinovaţi, adică administraţiile locale, cele care, de douăzeci şi ceva de ani n-au făcut absolut nimic pentru a rezolva problema. Ne plac vorbele mari de felul „în spatele unui bărbat de succes se află o femeie puternică”, dar, mai des întâlnită, este situaţia în care în spatele unui animal agresiv / neglijat / abandonat, se află un om iresponsabil.

În faţa puhoiului, individul nu este băgat în seamă, n-are nici o importanţă. Vai de ea lume în care indivizii sunt eliminaţi pentru a salva specia. Se pare că tranziţia ne-a întors, de fapt, în acea lume.

BALADA SENSULUI GIRATORIU

La-ncrucişări de drumuri şi poteci

întâii oameni întâlneau mereu

pe sfântul Petre ori pe Dumnezeu

şi nu ştiau de liber e, să treci.

Şi-adesea ani întregi se aştepta

căci moşii aţipeau la-ntretăieri

dar nu contau aceste-ntârzieri

căci, vremea, nimeni nu o măsura.

Îns-a venit puhoi de nerăbdare,

pământul s-a umplut de trepăduşi

fiinţe instabile care nu-şi

mai încap în piele de ardoare

şi-n goana lor nebună spre succes

călcau ades pe bărbile de sfinţi

ce-n intersecţii aşteptau cuminţi

ca miliţienii să le dea acces

să rătăcească-n lume, tranzitoriu,

şi deghizaţi să nu-i cunoască lumea

spre-a-nfăptui, neapărat, minunea

de-a moţăi prin sensul giratoriu.

L’age d’or

Aceste gânduri le dedic profesoarei mele de franceză şi dirigintă în ultimii ani de liceu, Doamnei Livia POPA

Eram pe-atunci doar ţânci neştiutori

şi-am năvălit cu toţii în liceu

convinşi că şcoala va dura mereu

dar nu vom fi niciunii profesori.

Erau prea mulţi cu chip nevinovat

ce-n bărbile lui Engels ori lui Marx

ba şi-n chelia vajnicului Lenin

aveau punctul de sprijin ancorat

şi se pierdeau şi-atunci pe lungul drum

puţinii domni în mulţii camarazi

dar cât de greu ţi-a fost, Madame, să rabzi

mitocănia, o-nţeleg acum.

Din ’89 şi-au schimbat prea mulţi

blăniţa lor de-atei cu tricolor

şi devenit-au, sigur, prea uşor

toţi cetăţeni-model, pioşi, preaculţi.

Părerile de rău mă-ncearcă iarăşi

c-am fost învinşi de-al vremurilor mit

şi prea târziu noi am descoperit

o Doamnă rătăcită-ntre tovarăşi...

Iar azi, când vremea amintiri îşi cerne,

cu tot ce-a mai rămas nevinovat în mine,

Madame, encore une fois, je vous en prie,

pardonnez-moi şi..., mulţumiri eterne !

  

PĂRERI 22

Am aflat zilele acestea că Pamela Anderson şi Brigitte Bardot sunt revoltate de posibilul genocid al câinilor comunitari. Nu le-am auzit exprimându-se în legătură cu dezastrul săvârşit de comunism în rândul popoarelor, ale cărui efecte se văd în fiecare gest, în fiecare atitudine faţă de orice fel de măsură gândită ori aplicată de autorităţi. Nu-mi aduc aminte ca damele amintite să fi reprezentat intelligence-symbol ci, parcă, alt fel de symbol, adică un fel de partenere de giumbuşlucuri. Poate că ele consideră situaţia, cel puţin inconfortabilă, în care trebuie decisă, de către un popor specialist în indecizie, cum rezolvă problema, împăcând pe toată lumea, ceea ce, cu siguranţă, este imposibil, drept o simplă chestiune de atitudine. Ori, s-a dovedit că specializarea noastră excesivă în atitudine, ceea ce presupune doar verbalizarea, divide societatea şi are, în practică, rezultat egal cu zero.

În rest, e şi mai uşor să te pronunţi despre lumi şi lucruri de care habar nu ai, spunând ( încă o dovadă a superinteligenţei şi-a profundei lor capacităţi cognitive ) că nu avem ce căuta în Europa.

SNOAVE 6

Abia urcat la Bucureşti în trenul de Oradea, un oltean intră în compartiment şi, după ce face cunoştinţă cu moldoveanul şi cu ardeleanul din compartiment, trăgând cu ochiul moldoveanului, i se adresează ardeleanului, despre a căror minte lâncedă auzise şi el, cu aerul de superioritate specific celor care vorbesc mult mai mult decât gândesc:

-         Auzi, bade, d-ta ştii ce-i ăla care stă în cuşcă, îi legat, câteodată, cu un lanţ, îi flocos şi latră?

Porneşte trenul şi, pe la Ploieşti, ardeleanul, care nu scosese o vorbă, întreabă:

-         Stă în cuşcă ?

-         Dacă are, stă, zice olteanul.

Ardeleanul tace iar dar, pe la Braşov, zice:

-         Îi legat, câteodată, cu un lanţ?

-         Da, da !

Când trenul ajunge pe la Teiuş, deşi nu mai spuse nimic, întreabă iar:

-         Îi flocos?

-         Este, mai ales cel de la stână.

La Câmpia Turzii, frecându-şi palmele, mai spune:

-         Şâ latră ?

-         Latră, latră !

Ardeleanul, care cobora la Cluj, se ridică şi se pregăteşte, meticulos, de despărţire. Înainte ca trenul să oprească în gară, se-ntoarce spre oltean şi, din uşa compartimentului îi zice:

-         Îi un câne !

-         Da de unde ştii ?, bâiguie olteanul, surprins.

-         De la Bucureşti, răspunde ardeleanul, închizând uşa compartimentului.

GÂNDURI 21

Trăiesc într-o ţară a şefiei şi , implicit, a şefilor. Toţi visează, iar unii chiar reuşesc să devină şefi. Problema este că şefia naşte probleme, presiuni. Toată lumea are nevoie de favoruri şi acestea sunt făcute numai de şefi. Dar ei, în calitatea lor imperială, nu pot face favoruri degeaba fiindcă şi ei au obligaţii faţă de şefii lor. Femei sau bărbaţi, tuturor le place să fie linguşiţi, să li se intre în graţii. Majoritatea subalternilor sunt dotaţi cu vocaţia canină a gudurelii dar şi cu o limbă capabilă să se muleze după dosul şefului şi nu pot rezista ispitei. În comunism şefii erau puşi de partid, acum ei sunt puşi de partide. Cei care au rezistat la alternanţa partidelor la putere, sunt şefii-cameleon. Nu ştiu dacă un cameleon are, totuşi, capacitatea de a-şi schimba culoarea precum o are individul-şef. El n-are mamă, n-are tată, are doar funcţia. N-are colegi, are amicii şi subalterni. Pe primii îi favorizează cât poate, ei fac parte din haită, pe ceilalţi îi tratează cu... obiectivitate, încât ai crede că instituţia pe care o păstoreşte este una privată, nu de stat. De fapt, la una particulară, dac-ar fi şef nu s-ar angaja niciodată pe sine, atât este de incompetent, şi, din această cauză, de obicei, îşi înfiinţează propria firmă de care se ocupă în timpul programului de şef  la instituţia de stat şi o perfuzează cu influenţa funcţiilor publice şi a relaţiilor cu lumea atât de competentă şi loială interesului local/judeţean/naţional a celorlalţi şefi sau a funcţionarilor de stat.

Şi când te gândeşti că era cât pe ce să apărem în ochii lumii drept o ţară de haiduci şi ciobani ! De fapt, suntem una de animăluţe de companie.

PĂRERI 21

Atât de bine înfipt e comunismul în scumpa noastră patrie încât rădăcinile lui îi gâdilă în talpă, cred, pe americani. Mă uit stupefiat la realizatori care acum câteva luni făceau nenumărate emisiuni tv cu iubitori de animale oripilaţi de ideea rezolvării, să zicem, brutale a situaţiei câinilor comunitari iar astăzi se dau de ceasul morţii vizavi de tragedia copilului sfâşiat de o haită de câini. Aceeaşi realizatori cărora nu le-a păsat zeci de ani de promiscuitatea unei capitale europene în care animale domestice se sălbăticesc, formează haite şi îşi apără teritoriul ameninţat de orice intrus, conform unor legi simple ale naturii, acum vorbesc, cu lacrimi în ochi, despre necesitatea rezolvării problemei maidanezilor. Iubirea nu are nimic de-a face cu legile naturii care guvernează instinctele. De obicei, cele mai mari greşeli se fac din sau în numele iubirii. Pe mine mă siderează sintagme de tipul „iubitor de animale”, „iubitor de natură”. Cum adică? Iubirea, sentiment uman atât de greu scos la vedere, trebuie manifestată faţă de oameni. Pentru celelalte poate fi admiraţie, respect, înţelegere, adică atitudini care implică şi raţiunea. Cei care se declară iubitori de animale au o problemă. Ori se simt stingheri în relaţiile interumane ori nu înţeleg rostul raţiunii.

În dorinţa de-a imita civilizaţia occidentală, riscăm să o parodiem în stilul nostru atât de original.

SNOAVE 5

După multă vreme petrecută la facultate la Cluj, Vasile se întoarce acasă la părinţi, într-un sătuc din Apuseni şi discută cu tatăl său despre ce are de gând să facă el acum, dacă a terminat şcoala.

- Apoi, ce să fac, m-oi însura şâ m-oi aşăza la casa me.

- Da’ cu cine ti-i însura mă copile?, întreabă curios tatăl.

- D’apăi, pote că ştii.

- Nu ştiu, de unde să ştiu ? Oi şti dacă mi-i spune !

- D’apăi, când ai fost la mine la Cluj, ai tot văzt pe fata aia din săcuime care tot vinea pe la mine, pe Csilla.

- Am văzt, frumosă fată ! Şî harnică...

- No, mă-nsor cu fratele ei.

- Mă copchile, no, asta nu să pote !

- Da’ di ce nu să pote ?

- Ce-o zâce satu’, mă ? Aşa ceva nu s-o mai văzt la noi, cum să apari tu în sat cu ăla?

- Da’ ce-are, îi ciumat ?

- Nu, da’-i ungur, mă !!!

BALADA SENSULUI UNIC

E vremea tot mai grea şi-apăsătoare,

se scurge peste noi luând cu sine

tot ce-i prisos, spre lumea care vine

domol să-nece razele de soare

în care, cufundat precum Ahile,

imun la întuneric să devin,

m-am răsfăţat în propriul destin

trăindu-mi chiar şi nopţile ca zile

prin care totul pare dilatat

ca şi când viaţa-ntreagă e acolo

dar neştiind că-n lumea lui Apollo

e-un preţ cu mult mai mare datorat

şi-n care numai timpu’-i vămuit

trudindu-ţi trupul şi sleind suflarea

ca să-ţi fixeze drumul pe cărarea

spre-nsingurarea fără de sfârşit.

VERSURI 34

E, va mai trece şi-astăzi ea

drept întâia dintre momelile

ce-au făcut

din visătorul pescar

un agricultor iscusit,

din vânătorul veşnic la pândă

un păstor liniştit

pe păşunea raiului,

o, Tityre,

unde, de atunci,

ăl bătrân doarme

ca un prunc

legănat

de blândul portar

al infernului

cotidian.